duminică, 13 octombrie 2013

Biografie - Karlfried Graf Dürckheim


A se vedea şi pagina de aici:



Contele Karlfried Dürckheim s-a născut la 24 octombrie 1896 la München. Pe linie paternă se trage dintr-o familie palatino-alsaciană de nobili al cărei arbore genealogic îşi are originea în secolul al XII-lea. Pe linie maternă aflăm funcţionari, ofiţeri şi diplomaţi prusaci, dar şi bancheri evrei, printre care un strămoş al renumitei dinastii Rothschild. Este de menţionat, pe această linie maternă, existenţa unei bunici evreice, situaţie ce îi va marca, aşa cum vom vedea, destinul în timpul celui de-al treilea Reich.

În ce priveşte religia, tatăl era catolic, iar mama protestantă. Participarea la slujba de duminică se făcea alternativ, o duminică familia participa la mesa catolică, cealaltă la slujba protestantă. Asistarea la mesă făcea parte din situaţiile pline de mister ale copilăriei lui. În biserica din localitatea Steingaden, părinţii lui aveau o „lojă” de unde se putea vedea în interiorul sacristiei şi se putea urmări tot ce se petrece în altar. „Nu pricepeam nimic, dar simţeam imens” spune el. În acel ansamblu - de mirosuri, sunete şi imagini vizuale - compus din tămâie, cântări, gesturile misterioase al preotului îmbrăcat în veşmintele specifice, clinchetul clopoţelului, murmurul rugăciunii credincioşilor, copilul Karlfried se simţea minunat şi la adăpost. O experienţă care îl va face să spună mai târziu că ceea ce contează într-o credinţă adevărată este atitudinea de spirit deschisă în care misterele vorbesc fără a fi „elucidate” şi receptarea acestor mistere se face mai ales prin intermediul simţurilor.


Despre copilărie am putea spune că a fost o perioadă petrecută în mijlocul naturii, părinţii deţinând mari suprafeţe de teren şi de păduri.
Are exact 18 ani când cere să plece voluntar pe front, în timpul primului război mondial, la început ca ofiţer. Este prima întâlnire cu moartea şi cu frica de moarte, dar şi cu recunoştinţa de a trăi. Este experienţa unei Vieţi mai mari, dincolo de viaţă şi de moarte, care apare chiar şi în moarte, atunci când aceasta este acceptată în realitatea ei ineluctabilă.
 Se evidenţiază prin comportarea curajoasă şi este avansat, dar nu este niciodată în situaţia de a ucide pe cineva. Rămâne pe front, nu doar în Franţa, ci şi în Italia, Serbia, România (Sibiu) timp de aproape 47 de luni. Este decorat cu Crucea de fier clasa a doua. În noiembrie 1918, este unul din cei doi ofiţeri ai regimentului care se întorc acasă nevătămaţi.

Tânărul Karlfried presimte că drumul lui în viaţă este altul şi renunţă la cariera militară pentru a se dedica studiului filosofiei şi psihologiei. Întâlnirile făcute în primii ani de studii au avut o mare importanţă pentru el. Mai ales, cea decisivă, cu Enja von Hattinberg, viitoarea lui soţie, prin care foarte devreme va ajunge în contact cu psihanaliza. În plus, ea l-a apropiat de un întreg cerc de prieteni: poetesa Elisabeth Schmidt-Pauly, Rainer Maria Rilke, Richard Wilhelm, Wilhelm Otto, Ludwig Klages, Else Lasker-Schuler, Ferdinand Weinhandl, Otto Zopf. Pentru ei, dezastrul din 1918 a trezit ceva nou. Dürckheim şi-a dat seama repede, şi el, că în aceşti ani de după război preocuparea lui era problema unui om nou.
Experienţa pe care o va trăi în curând îl va face să-şi dea seama că această chestiune a unui om nou nu era doar o problemă generală a timpului său, ci că el trebuia să facă din ea centrul vieţii sale.

Evenimentul care avea să-i marcheze decisiv viaţa este o experienţă a Fiinţei, cum o va numi mai târziu, o „străfulgerare” pe care o trăieşte fiind în vizită în casa pictorului Willy Geiger, la München, prin 1922, în timp ce viitoarea lui soţie, Enja von Hattinberg, deschide, cu totul întâmplător, o carte din care citeşte al şaptelea vers din Tao te King al lui Lao-zî. Dintr-o dată a avut o „trăire a Fiinţei”[1] (eine Seinserfahrung). Lao-zî vorbeşte în acel vers despre  „golul” în care sălăşluieşte sensul (ceea ce dă sens ulciorului este golul pe care acesta îl conţine). Dürckheim şi-a dat în acea clipă seama că lumea perceptibilă prin simţuri este locul în care se manifestă o altă lume, superioară. „Vedeam Fiinţa în Fiind” spune el. Peste zeci de ani, când va rememora acea experienţă primordială într-una din cărţile lui, va sublinia caracterul eliberator şi în acelaşi timp absolut angajant al acestei experienţe trăite de el şi, de altfel, trăite de-a lungul timpului şi de alţi oameni:

Viaţa continua, viaţa de dinainte, şi totuşi nu era aceeaşi. Exista aşteptarea dureroasă de mai multă „Fiinţă”, o promisiune profund resimţită. Şi în acelaşi timp forţe crescând la infinit şi aspiraţia spre o angajare – la ce?
Această stare excepţională a durat toată ziua şi o parte din noapte. Ea m-a marcat definitiv. Trăisem ceea ce, de-a lungul veacurilor, au trăit şi au mărturisit oamenii care, o dată, la un moment dat în viaţa lor au trăit o experienţă. Ea i-a lovit ca fulgerul şi i-a legat pentru totdeauna de curentul adevăratei vieţi. Sau, mai degrabă, ea le-a făcut perceptibilă sursa unei mari fericiri şi în acelaşi timp suferinţa pe care o simţi când acest curent este întrerupt. Dar este şi o experienţă inseparabilă a unui angajament pe calea interioară. Repetată apoi în mai multe reprize, deşi cu mai puţină forţă, ea a continuat, mulţi ani mai târziu, să servească de punct de reper pentru a indica, mie şi altora, direcţia justă de cunoaştere şi de lucrare. Tot ceea ce am întâlnit de atunci se orientează spre un pol precis. Faptul că Meister Eckhart a intrat atunci în viaţa mea nu mai este de mirare. Nu mă mai despărţeam de tratatele şi de predicile lui. Conţinutul lor era un fel de ecou multiplu al marelui apel care răsunase în mine. Şi astăzi încă, este suficient să aud o frază din Meister Eckhart ca să mă simt din nou străbătut de un mare curent. Percepeam acelaşi ton, deşi pe alte registre, la Rilke, la Nietzsche şi mai ales la prima lectură a scrierilor budiste. Doctrina naturii lui Buddha, mereu prezentă în fiecare om, mi-a părut imediat evidentă. Deja, la acel moment, o chestiune mă preocupa în mod deosebit: Meister Eckhart, Lao Zî, Buddha, marea experienţă care i-a frapat, nu era ea oare fundamental aceeaşi?[2]

Îşi continuă studiile de psihologie şi după ce îşi ia doctoratul în psihologie în 1923, se căsătoreşte cu Enja von Hattingberg, apoi timp de două semestre este asistent la Institutul de psihologie din Kiel, după care decide să-şi întrerupă studiile şi face o călătorie în Italia, consacrând o parte a sejurului  vizitării muzeelor, artelor frumoase, picturii, desenului. Dar în acest timp este marcat mai ales de lucrul la „filozofia unităţii”, o Unitate care cuprinde totul, şi care, într-o Ordonare interioară, dă naştere formelor. În urma acestui interes pentru „filosofia unităţii”, este cooptat ca asistent stagiar începând cu 1 noiembrie 1925 şi, doi ani mai târziu, este numit pe postul, atât de râvnit de mulţi, de asistent la Institutul de psihologie din Leipzig, de către fostul lui profesor, Felix Krueger. Alegerea părea să se impună de la sine: lucrările lui Dürckheim despre „filosofia unităţii” nu erau străine de conceptul de Ganzheitsppsychologie (psihologia integralităţii) al lui Felix Klueger. Acesta se număra printre primii psihologi (de la 1900 încoace) care se revendicau de la deviza aristoteliană potrivit căreia „totul este superior sumei părţilor” pentru a o aplica în sensul unei abordări psihologice integrale.
În activitatea sa de asistent titular, Dürckheim a susţinut diverse cursuri şi ateliere: a realizat un curs de introducere în psihologia experimentală, apoi a condus exerciţii de psihologie a gândirii copilului, de psihologie socială şi de caracterologie a prezentului. O mare parte a activităţii lui la Institutul de psihologie consta în efectuarea de cercetări iniţiate de el. Conferinţele pe care le-a susţinut erau urmărite cu deosebit de interes de studenţi. Dar cel mai mult erau aşteptate seminariile de „exerciţii de psihologie practică” unde participanţii erau confruntaţi cu experienţe neaşteptate şi cu exerciţii care ieşeau mult de pe cărările bătătorite. De exemplu: „forma mirosurilor”, „ordinea obiectelor”, „derularea procesului de gândire”, „psihologia râsului”.

În primele lui cursuri şi seminarii, era mai puţin preocupat să ofere un mesaj ştiinţific cât mai ales să sugereze şi să transmită anumite experienţe fundamentale ale sufletului ce îi păreau a fi de o primă importanţă. Dürckheim a fost primul, în învăţământul universitar din Germania, care a susţinut cursuri despre Klages, Freud, Adler şi Jung[3]. După părerea lui, o teorie care să se sprijine pe fapte măsurabile în mod raţional nu trebuia să constituie nervum rerum al întregii ştiinţe despre om. Era important, mai degrabă, după părerea lui, ca, respectând bineînţeles exigenţa conceptelor clare, să se stabilească un sistem structurat de experienţe calitative. În acea perioadă şi-a început şi studiul „Cercetări asupra spaţiului trăit”.
În perspectiva unei cariere universitare, Graf Dürckheim pregăteşte la Leipzig un memoriu de abilitare, inspirat de cercetările lui, pentru a obţine autorizaţia de a preda în facultate. Memoriul se intitulaRealitatea experienţei trăite şi înţelegerea ei. Cercetări sistematice I. La 17 februarie 1930 primeşte titlul de venia legendi în filosofie.
Cu toate aceste reuşite, interesul lui Dürckheim nu se rezumă la aspectul ştiinţific propriu-zis al psihologiei, pe el nu-l interesa psihologia experimentală, cantitativă, „psihologia fără suflet” pentru care omul este un obiect şi nu un subiect. Ceea ce îl interesa mai mult pe el era formarea adulţilor, în sensul dezvoltării personale, adică practica pedagogică.

Începând cu 31 august 1931 este numit profesor de psihologie la Academia pedagogică din Breslau. Apoi acceptă misiunea pe care i-o încredinţează ministerul Ştiinţei şi Artelor la Academia pedagogică din Kiel, începând cu 1 aprilie 1932, revenind astfel în oraşul în care şi-a susţinut teza de doctorat. La mai bine de 36 de ani Dürckheim accede astfel la un post universitar, în calitate de venia legendi  pentru filosofie şi psihologie, post pe care, din cauza circumstanţelor politice, nu avea să-l ocupe decât pentru puţină vreme, acesta va fi de fapt şi ultimul lui post din cariera universitară. Nimeni nu putea să prevadă care vor fi activităţile profesorului din Kiel, după evenimentele din 1933, ascensiunea naţional-socialiştilor la putere, nici ce funcţii urma să ocupe el, atât în Germania cât şi în străinătate, în cursul următorilor doisprezece ani. Un destin singular îl aştepta!

Din cauza bunicii evreice, Dürckheim era considerat ca „non-arian” şi, din acest motiv, nu era autorizat să servească Statul naţional-socialist ca funcţionar. Întrebat fiind, mai târziu, despre această perioadă el va spune: „Nu am fost nazist, dar nici anti-nazist.” Într-adevăr, Graf Dürckheim a parcurs o anumită perioadă de entuziasm pentru mişcarea naţional-socialistă. În acest context, este trimis de Ministerul Educaţiei şi al Ştiinţei cu o misiune „de studiu”, de fapt de propagandă în favoarea „Noii Germanii”, în Africa de Sud, unde rămâne timp de şase luni. La întoarcerea din Africa de Sud, de raportul de călătorie asupra misiunii se interesează însuşi  reprezentantul Führerului, Rudolf Hess, care este plăcut impresionat de darea de seamă prezentată şi îl recomandă pe profesorul din Kiel lui Ribbentrop pentru eventualele servicii diplomatice de mare importanţă pe care acesta este capabil să le ofere. La 17 aprilie 1935 Ribbentrop îl primeşte pe Dürckheim şi îi încredinţează o misiune care are drept scop cultivarea „prieteniei cu Anglia”. În cadrul acestei misiuni, el a făcut dese călătorii în Anglia, mai bine de douăzeci de drumuri în decurs de un an şi jumătate. Scopul lui era să afle ce gândeau englezii despre naţional-socialism. Cu această ocazie Dürckheim a făcut cunoştinţă cu multe persoane demne de interes, printre care menţionăm pe Eduard al VIII-lea şi pe Winston Churchill. Bineînţeles că prin aceste relaţii Dürckheim nu se mulţumea doar să adune informaţii despre sentimentele Angliei în privinţa Germaniei hitleriste, ci profita de ocazie pentru a se face apostolul „noii Germanii”. În cursul anului 1936 are loc o reorientare a politicii germano-engleze şi postul lui Dürckheim devine de prisos. În plus cineva, probabil Goering, atrage atenţia asupra faptului că acesta este non-arian şi astfel colaborarea lui Dürckheim cu biroul lui Ribbentrop se încheie.

Dürckheim este considerat „politic indezirabil” şi se doreşte să fie trimis „cât mai departe”. El alege să plece în Japonia pentru a studia bazele spirituale ale educaţiei japoneze.

În 1937 Graf Dürckheim pleacă în Japonia. Încă de la sosirea la ambasadă este  întâmpinat de renumitul maestru D. T. Suzuki, cu care Dürckheim va rămâne în legătură chiar şi după ce se va întoarce în Germania, Suzuki venind chiar la Todtmoos-Rütte.

De fapt el face două călătorii în Japonia, pentru că în 1939 face o întrerupere, este nevoit să se întoarcă în Germania întrucât soţia sa, Enja, era pe moarte, din cauza unui cancer. Imediat apoi moare şi tatăl lui Graf Dürckheim. Apoi este trimis din nou - de data aceasta cu o nouă misiune şi nu în ideea de a fi „cât mai departe”  -  în Japonia, de data aceasta pe uscat, face escală la Moscova, traversează Rusia cu trenul transsiberian, via lacul Baikal.

În Japonia este interesat să observe comportamentul atât de diferit al japonezilor în viaţa de zi cu zi şi, prin natura misiunii diplomatice cu care se află acolo, are ocazia să participe la diverse întâlniri cu personalităţi culturale ale locului, prilej cu care observă ceremonia ceaiului, ikebana, teatrul kabuki, caligrafia; vizitează mănăstiri Zen. Îl interesează limba japoneză. Caută de fapt să înţeleagă profunzimile sufletului japonez. La întoarcerea definitivă din Japonia va scrie şi o carte cu aceste impresii, Japonia şi cultura liniştii, apărută în 1949.

Dar mai ales are ocazia să practice, sub directa îndrumare a unor veritabili maeştri, meditaţia Zen şi arta tirului cu arcul. Şi bineînţeles ţine o mulţime de conferinţe.

După capitularea Japoniei, Dürckheim, diplomat german fiind, este arestat de către armata americană învingătoare, la locuinţa sa de la Karuizawa, la data de 16 octombrie 1945 şi închis într-o închisoare din Sugamo, aproape de Tokio. La începutul detenţiei sale Dürckheim este încrezător, apreciind că „această lovitură a destinului, pe care mi-o dă Dumnezeu, este o şansă de a mă întoarce din punct de vedere spiritual spre interior şi spre viitor” . Totuşi, detenţia durează mai mult decât credea iniţial. Este tratat cu duritate, suferă de insomnii şi epuizare, crize cardiace şi convulsii. Este eliberat abia după şaisprezece luni de detenţie (motivul: fusese uitat…). Iată ce spune el, mulţi ani mai târziu, într-o discuţie privată cu biograful său, despre acest episod:

În pofida a toate, aceasta a fost o perioadă foarte fructuoasă pentru mine. În primele săptămâni, visam aproape în fiecare noapte un vis în care, zi după zi, se prefigurau diversele elemente ale activităţii mele viitoare. În celula mea, o mare tăcere mă învăluia. Puteam să lucrez pentru mine. Astfel am început un roman. Vecinii mei de celulă se arătau foarte nerăbdători să-i afle continuarea. Această perioadă de captivitate a fost foarte bogată pentru mine şi prin simplul fapt de a practica exerciţiul zazenului: ore întregi rămâneam aşezat în linişte.[4]

În sfârşit, după mai bine de şase ani de absenţă, în mai 1947 se întoarce în Germania, o Germanie de după război de nerecunoscut pentru el, decimată şi răvăşită de bombardamente. Îşi regăseşte o parte din familie, dar lipsită complet de resurse financiare. La cincizeci şi unu de ani, Dürckheim nu mai avea nici o locuinţă. A trebuit să ia totul de la zero, atât din punct de vedere economic, cât şi profesional.

Destinul face să se întâlnească cu Maria Hippius, care îi fusese studentă pe vremea când preda la Leipzig, acum psihoterapeută, formată ca analistă pe linia lui Jung. Maria Hippius traversase deja, şi ea, la acel moment, propria odisee personală. La treizeci şi şase de ani era singură cu cei trei copii, după ce îşi pierduse soţul şi trecuse prin exodul şi pericolele războiului, cât şi prin rigorile de după război. Împreună vor înfiinţa Centrul de întâlniri şi formare în psihologie existenţială de la Todtmoos-Rütte[5], şi vor lucra împreună mai bine de patruzeci de ani.

Atât Maria Hippius cât şi Graf Dürckheim erau de aceeaşi părere: în nici un caz ei nu se mulţumesc să dea tratamente terapeutice pentru aspecte specifice sau fragmentare ale fiinţei umane. Ei nu caută să se înscrie în modurile de vindecare tradiţionale, cu abordări adesea foarte delimitate şi exclusive: corpul sau psihicul, medicina modernă sau medicina tradiţională, concepţia occidentală sau cea orientală despre om şi despre lume etc. amândoi erau convinşi de necesitatea dezvoltării unei viziuni a omului care să respecte „integralitatea” lui – entitatea „corp-suflet-spirit” – şi care să-i permită angajarea unui proces de integrare. Pe această cale, Maria Hippius juca un rol important; ea fusese sensibilizată la aceste chestiuni de analistul ei, Gustav Richard Heyer care, inspirându-se de la C.G. Jung, a introdus în felul lui factorul corporal în abordarea sa terapeutică. Iată cum descrie Maria Hippius viziunea antropologică şi concepţia despre devenire şi evoluţie personală  pe care se bazau procedurile de la Rütte:

concepţia dürckheimiană a devenirii şi a evoluţiei personale presupune o transformare în profunzime a structurilor interioare: şi pentru a atinge nucleul fiinţei, nici o „tehnică”, nici o „medicină a sufletului” nu se dovedeşte a fi adecvată: aceasta cere o îndrumare demnă de o adevărată „ştiinţă a vindecării spirituale”. Această abordare nu are nimic de-a face cu o vindecare misterioasă sau cu o speculaţie iraţională. Această ştiinţă a vindecării spirituale se inspiră din teoria cunoaşterii şi din fenomenologie: ea vede în om un cetăţean al lumii fundamental înrădăcinat într-un tot, o „Fiinţă totală”; şi natura esenţială a omului este concepută ca o manieră individuală de înrădăcinare în acest pământ divin originar, acest mediu divin… În procesul de vindecare spirituală este vorba deci de a regenera, de a face să trăiască din nou, de a reface legătura cu această natură proprie imanentă, esenţială, şi de a recâştiga acest statut de integralitate pe care conştiinţa l-a pierdut[6].

Iată cei patru piloni ai activităţii centrului de la Rütte:

Primul era psihologia adâncurilor, referinţă explicită la psihologia analitică a lui C.G. Jung, necesară în procesul de purificare a inconştientului.

Lucrările lui Jung şi Neumann au „îmbogăţit considerabil” - spune Dürckheim - lucrarea mea din anii şaizeci şi şaptezeci. Teoria lor despre Selbst (Sine) corespunde conceptului meu de Wesen (Fiinţă esenţială). Jung înţelege „adevăratul sine” ca integrarea sinelui în sânul Welt-Ich (eul existenţial). Această integrare priveşte persoana la propriu, adică omul devenit transparent fiinţei lui în „eul său existenţial”- să ne amintim rădăcina latinăpersonare. Doctrina jungiană a integrării Wesen în sânul Welt-Ich constituie şi astăzi fundamentul  teoretic al conceptului de „cale iniţiatică”, aşa cum îl predăm noi de mai multe decenii în centrul nostru din Pădurea Neagră. Pentru a avansa pe acest drum, trebuie să ajungem să învingem forţele umbrei care se opun pe calea spre adevăratul sine. Este vorba mai puţin de a suprima suferinţa, cât de a trăi acel „mori şi renaşti” pe care îl favorizează terapeutul: fără această fază, procesul de realizare de sine (individuaţia în sens jungian) nu poate să pătrundă. […]  Spre deosebire de şcoala jungiană – spune Maria Hippius – la noi tot procesul de realizare de sine, de la început până la sfârşit, se operează prin intermediul exerciţiului: lucrarea corporală a „corpului care suntem” iluminează transformarea de sine[7].

Al doilea pilon este Personale Leibtherapia, terapia personală corporală, şi are la bază distincţia pe care o face Dürckheim între „corpul pe care îl avem” şi „corpul care suntem”. Printre aceste exerciţii se numără: exerciţiile de eutonie dezvoltate de Gerda Alexander, bioenergia, aikidotai-chi chuan, dansul sacru, tirul cu arcul etc. În toate aceste practici concentrarea este scopul; este esenţială renunţarea la orice voinţă de performanţă: se caută doar trezirea omului la transparenţă.

Al treilea pilon, Kreativ-Terapia, în afară de desenul dirijat, face apel la tot felul de exerciţii artistice: pictura, modelajul, dansul, cântatul cu vocea, practica instrumentală, psihodrama etc. În aceste exerciţii discipolul este pus în situaţia de creativitate cu scopul de a face experienţa propriei lui interiorităţi, a spaţiului lui interior. Îşi descoperă astfel talentele şi energiile îngropate până atunci în inconştient, dar totodată îşi descoperă şi obstacolele care îl împiedică să ia cunoştinţă de fiinţa lui esenţială.

Şi în final cel de-al patrulea pilon al activităţii de la Rütte este meditaţia. Aşezarea în linişte şi în perfectă imobilitate constituie exerciţiul de bază al oricărei vieţi meditative. Aşezarea în linişte în postura Zen este un exerciţiu iniţiatic care favorizează uniunea interioară cu Fiinţa esenţială. Acesta este subiectul cărţii de faţă, Hara, centrul vital al omului.
Activitatea centrului lui Dürckheim – inclusiv cărţile sale - vizează mai mult decât ceea ce se înţelege în mod curent prin dezvoltare personală:

Întemeierea centrului de la Rütte nu privea numai dezvoltarea exterioară a personalităţii, ci şi, mai ales, evoluţia fiinţei: în acest sens, ea corespundea necesităţilor timpului, mult înainte ca să se rostogolească şi în Europa, zece ani mai târziu, faimosul „psycho-boom” californian. Cu toate acestea, nu se poate izola centrul de la Rütte de marele curent de dezvoltare personală care urma să ia avânt spre mijlocul anilor şaizeci cu psihologia transpersonală made in USA şi să se continue cu valul New Age. Pe de altă parte, acest New Age nu înseamnă numai lansarea unei noi mode de spiritualitate mercantilă, ci constituie şi semnul de raliere a multiplelor mişcări ce anunţă o turnantă spirituală, la care Dürckheim şi colaboratorii săi nu puteau să nu se găsească asociaţi. După cum spune Hans Bender, cercetător la frontierele psihologiei, diversele forme de terapii psiho-spirituale sunt tipuri de ‚seismografe ale spiritului vremii’.[8]

De remarcat faptul că preocuparea echipei de la Rütte de a veni în întâmpinarea omului - în special a tinerilor - aflat în căutarea unui sens profund al vieţii a  existat mult înainte de mişcările protestare din mai 1968. O revoltă a fiinţei esenţiale sufocate vedea Dürckheim prin protestul lor. Omul redevine atent la înţelepciunea din adâncul său.

În afară de sesiunile organizate la centru pentru grupuri de persoane interesate de spiritualitate venite din toată lumea, Dürckheim avea un program zilnic de întâlniri individuale cu cei veniţi să-l întâlnească (primea câte 8 persoane pe zi, într-o întrevedere de câte o oră, 4 dimineaţa şi 4 după amiaza). În paralel cu această activitate, Dürckheim îşi va scrie rând pe rând cărţile şi va ţine conferinţe în ţară sau străinătate: la început în Germania, apoi este invitat la congresul de psihologie a religiei din Peru, după care susţine o conferinţă „Religious experience beyond religions” în Statele Unite, unde se reîntâlneşte cu Daisetz T. Suzuki. La universitatea din Zurich ţine conferinţe despre „antropologia metafizică”, urmate de mese rotunde.

În urma interesului suscitat şi a renumelui crescând, Graf Dürckheim este invitat să conferenţieze în mai multe ţări din Occident. Astfel, din anul 1960 a început să facă turnee de conferinţe în Franţa. De menţionat şi stagiile de iniţiere în meditaţie pe care le ţinea în multe mănăstiri din Germania, Belgia, Olanda şi din Franţa. Această multitudine de conferinţe şi de seminarii în străinătate au făcut necesară traducerea mai multor cărţi în franceză, engleză, olandeză şi italiană. În 1974 este invitat în India şi susţine o conferinţă la International Centre din Delhi cu titlul: „Efficienty and maturity”, conferinţă cu un mare ecou, în presă şi radio, în opinia publică, încât Indira Gandhi l-a invitat la o conversaţie privată pe această temă şi l-a invitat să reia conferinţa cu ocazia aniversării lui J. Nehru, defunctul ei tată. Participă la alte congrese de medicină şi psihoterapie. La iniţiativa şi sub îndrumarea lui spirituală este înfiinţat în 1969 Frankfurter Ring (Societate culturală pentru dezvoltarea Philousia sau iubirea de fiinţă), renumita comunitate cunoscută şi sub numele de Cercul de la Frankfurt. Un alt rod al activităţii lui Dürckheim este Federaţia Arzst und Seelsorger (Medicina corpului şi sufletului) din Stuttgart  a cărei activitate este inspirată de opera lui. Astăzi această federaţie se numeşte Internationale Gesellschaft für Tiefen-psychologie (Societatea internaţională de psihologie a profunzimilor).
Dürckheim  va fi activ până în ultimii ani de viaţă. Dar mai ales va lucra asupra lui însuşi până la sfârşit, ştiind că ceea ce urmează este trecerea unui prag, aşa cum spune în ultimele rânduri ale cărţii Dialog…:

Moartea este marea Viaţă neîncetat la lucru. Ea nu este duşmanul de îndepărtat, ci sora care ne dă mâna pentru a trece pragul nunţii cu Fiinţa şi a intra în Ţara pe care de fapt nu am părăsit-o niciodată…[9]
Karlfried Graf Dürckheim s-a stins din viaţă la nouăzeci şi doi de ani. La 29 decembrie 1988 trupul neînsufleţit i-a fost depus pentru câteva ore în biserica evanghelică din Todtmoos, apoi a doua zi a fost înhumat la Steingaden, locul natal, după o slujbă oficială catolică. Acestea au fost condiţiile pe care le-a hotărât el însuşi spre sfârşitul vieţii[10].
***
Ţinem să menţionăm aici şi deschiderea lui Dürckheim pentru ortodoxie. Şi nu este vorba numai de prietenia binecunoscută cu preotul ortodox Alphonse Goettmann, ci şi de alte episoade evocate[11] de Monseniorul Germain (episcop primat al Bisericii Ortodoxe din Franţa şi rector al Institutului de teologie Saint-Denis de la Paris) sau de Margitta Schuller-Nies (pictor de icoane ortodoxe la Todtmoos, în Germania). Sau evocarea făcută de Annick de Souzenelle care îl întâlneşte prima dată pe Dürckheim în casa Monseniorului Jean de Saint-Denis (Eugraf Kovalevsky).

***
Din fericire ne-au rămas câteva înregistrări video şi audio în care îl putem vedea şi auzi pe Dürckheim. Există două secvenţe video cu el care pot fi vizionate pe Internet. Prima este un film documentar pe care i l-a dedicat televiziunea bavareză la un an de la moartea lui, intitulat „Poarta castelului interior”[12]. A doua secvenţă este o înregistrare făcută de Theodore J. Nottingham[13] – în engleză. Şi există şi o serie de 6 înregistrări audio (în germană)[14] care pot fi audiate tot pe Internet.
***
Graf Dürckheim nu mai este dar, din fericire, ne-au rămas cărţile lui şi mărturiile celor care l-au cunoscut pe viu.
Pe parcursul sesiunilor susţinute de Graf Dürckheim în diferite mănăstiri, din Franţa şi Germania, revenea mereu următoarea întrebare:

- Domnule, lucrarea dumneavoastră este creştină?
Şi, de fiecare dată, Dürckheim răspundea:
- Nu, nu; lucrarea mea nu este creştină.
Şi după un minut de tăcere, adăuga:
- Dar nu este nici non-creştină.
Imediat intervenea un alt participant pentru a spune:
- Atunci lucrarea dumneavoastră este budistă? Întrebare pertinentă dacă ţinem cont că Dürckheim a petrecut mai bine de 10 ani în Japonia.
De aceeaşi manieră el răspundea:
- Nu, nu; lucrarea mea nu este budistă... dar nu este nici non-budistă.
O atitudine deschisă pe care a păstrat-o până la sfârşitul vieţii. El spunea că un adevărat maestru ştie unde să se oprească în îndrumarea discipolului, ştie că nu trebuie să facă „nici un pas în plus” pentru că rolul maestrului este acela de a-l trezi pe discipol la adevărul lui, la ceea ce acesta poartă în sine ca înnăscut şi pe care trebuie să-l realizeze. Rostul maestrului exterior este acela de a trezi maestrul interior în celălalt.

„Mii de oameni au venit la Rütte, fiecare s-a simţit recunoscut şi iubit în vocaţia lui personală, credincios sau necredincios, urmând o tradiţie spirituală sau alta iar unii, mai ales, fiecare în felul lui. Toţi beneficiau de căldura lui şi înaintau prin lumina lui”[15], spune Alphonse Goettmann.

„Pentru mine Graf Dürckheim este un meta-psiholog care a atins o măiestrie şi o luciditate rară şi care a ştiut să transmită, sau în orice caz să facă să se întrevadă pentru alţii, mecanismele trezirii”[16], spune Marc de Smedt, coordonator al colecţiei Spiritualitate a editurii Albin Michel.

Mulţi căutători spirituali, de orizonturi spirituale şi culturi foarte diferite, au găsit răspunsul la întrebarea lor de-o viaţă, întâlnindu-l pe Dürckheim. Dovadă în acest sens sunt şi mărturiile cuprinse în volumele omagiale dedicate lui:
Regards inédits sur Graf Dürckheim, Ed. Bethanie,1990. Cartea este disponibilă la Bethanie[17], Gorze, Franţa, dar este tradusă şi în engleză de Theodore J. Nottingham sub numele Becoming Real: Essays on the Teachings of a Master.
Mémoire Eternelle pour Graf Dürckheim, Ed. Dervy, 1990, volumul este epuizat dar poate fi găsit de ocazie.
Numărul 81 din 1999 al revistei Question de – Albin Michel – număr integral dedicat lui K.G. Dürckheim. Este un volum deosebit de interesant care dă o imagine foarte cuprinzătoare despre modurile atât de diferite de abordare ale terapiei iniţiatice propuse de Dürckheim.
Ţinem să semnalăm doar câteva nume - în afară de numele celor doi apropiaţi, Alphonse Goettmann şi Jacques Castermane - cunoscute deja cititorilor din România, prezente în aceste volume omagiale: Annick de Souzenelle, Arnaud Desjardins şi Jean-Yves Leloup. Acesta din urmă povesteşte întâlnirea lui cu Dürckheim şi cu terapia lui iniţiatică în fascinanta sa carte autobiografică, L’absurd et la Grâce (Absurdul şi Graţia)[18], editura Albin Michel.
***
Viziunea lui Graf Dürckheim are la bază mistica lui Meister Eckhart, psihologia adâncurilor lui Carl Gustav Jung, şi tradiţia Zen pe care a întâlnit-o în Japonia.
Cărţile scrise de el la deplina maturitate - trecuse bine deja de cincizeci de ani când şi-a început activitatea la Rütte - sunt rodul unei vieţi întregi trăite sub semnul esenţialului, atât prin studiile sale, cât mai ales prin propria experienţă. Graf Dürckheim a fost un om al practicii înainte de toate. De aceea cărţile lui sunt utile şi sunt atât de căutate. În cărţile lui aflăm despre esenţialul din noi într-un limbaj nou, foarte simplu, foarte adevărat. Citind  cărţile lui, ni se deschide o altă perspectivă asupra vieţii şi asupra noastră înşine, o perspectivă în care totul devine clar… Începem să ne recitim viaţa din urmă altfel decât până acum, din această perspectivă. Absurdităţile vieţii încep să capete sens, pentru că toate aveau în vedere un Sens mai mare pe care îl intuim abia acum. Şi ştim ce avem de făcut…

Noi spunem mereu că omul îl caută pe Dumnezeu. În realitate Dumnezeu îl caută pe om şi omul are datoria de a se lăsa găsit. Sub această deviză se situează demersul lui de o viaţă. Ce are omul de făcut pentru a se lăsa găsit? Şi cum să păstreze legătura regăsită? Care este metoda prin care omul să fie pus pe calea împlinirii sale?

Despre acestea şi multe alte chestiuni legate de împlinirea omului în această viaţă sunt toate cărţile lui, scrise în ultimii patruzeci de ani de viaţă:

Japonia şi cultura liniştii; Zenul şi noi; Hara, centrul vital al omului; Practicarea Căii interioare. Cotidianul ca exerciţiu; Pătrunderea Fiinţei. Etapele maturităţii umane; Maestrul interior; A medita. Pentru ce şi cum?; Exerciţii iniţiatice în psihoterapie; Practica experienţei spirituale; Darul Graţiei – conferinţele de la Frankfurt din perioada 1967-1970; Calea iniţiatică – conferinţele de la Frankfurt şi altele din perioada 1972-1983; Spiritul ghid – convorbiri purtate cu Frantz Woerly; Calea transcendenţei. Omul în căutarea integralităţii lui; Sub semnul marii experienţe; Experienţa transcendenţei; Omul şi dubla lui origine; Pisica minunată şi alte povestiri Zen; Dialog pe Calea iniţiatică – dialog cu preotul ortodox Alphonse Goettmann; Centrul fiinţei – din înregistrările discuţiilor cu Jacques Castermane, discipolul lui; Iubire şi înţelepciune – apariţie postumă; Lecţiile lui K.G. Dürckheim – ediţie îngrijită de Jacques Castermane.

Foarte pe scurt, ce ne spune în esenţă Dürckheim:

Rostul omului în această lume, de care depinde împlinirea şi fericirea lui, este să devină un martor al Fiinţei în existenţă, să exprime, în felul lui, FIINŢA în lume. În felul „lui” adică în deplină conştienţă şi în deplină libertate. Pentru aceasta omul trebuie să devină transparent pentru Fiinţă. Pentru a ajunge la transparenţă omul are de lucrat asupra sa. Cartea de faţă vorbeşte exact despre aceasta.
Hara nu este numai o teorie doctrinară. Ea este învăţarea unei practici în slujba esenţialului.
Practicarea harei ajută la gestionarea vieţii în această lume şi la progresarea pe Cale totodată. Este vorba de Calea ce îi redă omului, care şi-a pierdut rădăcinile, conştiinţa originii sale veşnice şi care îl pregăteşte pentru realizarea destinaţiei lui primordiale, adică revelarea Fiinţei în existenţă.

Menţionez aici două volume omagiale existente doar în limba germană:

1.Transzendenz als Erfahrung. Beitrag und Widerhall , Otto Wilhelm Barth-Verlag Weilheim/OBB., 1966. Volum omagial cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la naşterea lui K.G. Durckheim.
2. Der Mensch als Zeuge des Undendlichen. Cu ocazia împliniriii a 100 de ani de la naşterea lui K.G. Durckheim. Volum editat de Josef Robrecht, Maria Hippius-Grafin Durckheim şi Thomas Arzt, publicat în 1996, Verlag NOVALIS. 

Informatii despre activitatea actuală a centrului de la Todtmos Rütte la pagina aceasta:

[1]  Episodul este relatat în cartea Dialog pe Calea iniţiatică, Editura Herald, pag. 21
[2] K. G. Dürckheim – Pratique de l’experience spirituelle
[3] Gerhard Wehr, Karlfried Graf Durckheim – une vie sous le signe de la transformation, Albin Michel, pag. 66.
[4] Gerhard Wehr, Karlfried Graf Durckheim – une vie sous le signe de la transformation, Albin Michel, pag. 150.
[5] Centrul de la Todtmoos-Rütte există şi funcţionează şi azi. Adresa web a centrului este: http://www.duerckheim-ruette.de
[6] Gerhard Wehr, Karlfried Graf Durckheim – une vie sous le signe de la transformation, Albin Michel, pag. 179.
[7] Gerhard Wehr, Karlfried Graf Durckheim – une vie sous le signe de la transformation, Albin Michel, pag. 186.
[8] Gerhard Wehr, Karlfried Graf Durckheim – une vie sous le signe de la transformation, Albin Michel, pag. 182.
[9] Dialog pe Calea iniţiaticăK.G. Durckheim în dialog cu Alphonse Goettmann, trad. Viorica Juncan, Ed. Herald, Bucureşti, 2007, pag. 202.
[10] Jacques Castermane în revista Question de-Albin Michel, nr. 81 din 1990, număr dedicat integral lui K.G. Durckheim.
[11] Mémoire Eternelle pour Graf Dürckheim, Ed. Dervy, 1990
[12] Filmul, în limba germană, poate fi vizionat pe youtube, 45 min. în 5 secvenţe, prima este aici: http://www.youtube.com/watch?v=yy5qmbnXw30
[13] http://www.youtube.com/watch?v=cvYfJ_QjZFw
[14] http://www.youtube.com/watch?v=diJcGfqBR2o
[15] Alphonse Goettmann - Lettre de Bethanie, nr. 55 din ianuarie 2009. Poate fi citită on line aici : http://www.centre-bethanie.org/lettre_55.htm
[16] În Revista Question de – Albin Michel, nr. 81 din 1990 dedicat lui Karlfried Graf Durckheim.
[17] http://www.centre-bethanie.org

Sursa postării: din Prefaţa cărţii Hara- centrul vital al omului, Editura HERALDDetalii carte aici:
http://www.edituraherald.ro/bookdetail.asp?cod_carte=437