miercuri, 9 noiembrie 2016

Calea este ţinta



Dialog cu Karlfried Graf Dürckheim la Rütte, la 30 martie 1985
Interviu luat de psihanalistul jungian Pierre Willequet
un apropiat al lui KGD şi un familiar al viziunii lui despre om,
(întrebările sunt avizate, veţi vedea)
Pierre Willequet

 în prezent autor de carte şi psihoterapeut (Franţa şi Elveţia).


Opera lui KGD (1896-1988) este mai întâi istoria unui om. Unul dintre acei oameni- şarniere, la joncţiunea celor doi poli ai omului: cel al interogării arzătoare şi al certitudinii pacificate a înţelepţilor, cel al cunoaşterii profunde de sine şi, de asemenea, al pasajului spre esenţial.  KGD avea aproape 90 de ani la momentul acestui dialog. Parcursul lui este imens şi dacă nu a avut intenţia de a „face şcoală”, el a lăsat discipolilor şi prietenilor săi, după exemplul vieţii sale, respectuoasa descoperire pe care fiecare trebuie să o facă a propriului drum. Prin intermediul cărţilor şi conferinţelor, cât şi a Centrului său de la Rütte, din Germania, el şi-a creat o ascultare atentă printre occidentalii atraşi de căutarea unui echilibru just între tradiţiile spirituale orientale şi noutăţile la fel de vii ale surselor spirituale din occident. El ne livrează aici, prin intermediul unuia dintre apropiaţii săi, nuanţa, entuziasmul şi profunzimea.




Graf Dürckheim, prin toată opera Dvs, prin dialoguri şi conferinţe, ne sugeraţi o ascultare, o mare prezenţă faţă de sine. Aţi putea să ne precizaţi ce este această prezenţă faţă de sine?

Pentru a răspunde la această întrebare este necesară distincţia dintre „eul existenţial” şi „Sinele sau fiinţa esenţială”. Când vorbesc despre prezenţa faţă de sine, vorbesc despre contactul pe care-l avem cu profunzimea noastră, cu fiinţa care SUNTEM. Există fiinţa pe care o AVEM, este cea care vrea să fie în formă bună, într-o sănătate bună, să se protejeze de dificultăţi… este fiinţa existenţială. Şi apoi există cu totul altceva, este prezenţa Divinului din om şi când vorbesc despre Divinul din om vorbesc despre ceva foarte natural, adică profunzimea, conştiinţa interioară care se revelează într-o experienţă mistică. Fiecare persoană care se află pe Cale a avut cele puţin o dată o experienţă de acest ordin, urmare căreia aude o mică voce care îi spune „acea trăire nu a existat numai pentru ca tu să-i păstrezi o frumoasă amintire… porneşte la Drum, pune un exerciţiu pe mijlocul Drumului şi încearcă să devii cel care, în viaţa de toate zilele, în existenţă, este o mărturie a Supranaturalului(l’Au-delà). În măsura în care devii aceasta, tu eşti o persoană, adică o fiinţă prin care „răsună”, ca să spunem aşa, Divinul care suntem în profunzimea noastră.”.

Cuvântul „Cale
/Drum” se aude din ce în ce mai des; care este sensul lui pentru Dvs?

Calea exprimă o atitudine a omului în care el nu se opreşte niciodată din travaliul pe care îl are de făcut asupra sa. O atitudine în care el nu se lasă dirijat unilateral de fiinţa sa existenţială care vrea să poată să facă, să ştie, să poată multe lucruri, să câştige bani, să se lupte pentru o poziţie bună în societate, ci începe să-şi asculte Fiinţa sa esenţială care, prin experienţa mistică, ne pune exact pe Cale, manifestând în lume originea noastră divină.

A deveni martor al Divinului în lume, prin calitatea pe care o încarnăm? Prin forma care suntem?

În tot ceea ce este, în tot ceea ce facem. Este vorba de a exprima Divinul care nu este o idee, ci o experienţă pe care am trăit-o noi înşine, o experienţă care ne revelă pe noi nouă înşine, o experienţă care este numită mistică. Adesea aud spunându-se „aceasta nu este DECÂT mistică”, ca şi cum ar fi vorba despre ceva care nu ar avea realitate. Dimpotrivă! Noi trăim aceste experienţe în realitatea noastră profundă şi tocmai conţinutul acestei realităţi profunde trebuie să-l exprime bărbatul, femeia în viaţa sa şi martorul Divinului în viaţă este o persoană. În acest sens putem spune că Isus a fost prima persoană pentru că toată viaţa sa nu a fost decât o unică mărturie a Tatălui. Martorul Divinului în existenţă este o persoană. Actualmente, există mulţi oameni, şi foarte puţine persoane.

Pentru persoana care se angajează pe Cale, care sunt criteriile unei autentice căutări spirituale, cum ştim ce drum să apucăm?

Criteriul este înainte de toate sacrificiul pe care suntem capabili să-l facem din intenţiile şi dorinţele „micului eu”. Omul, în „micul său eu”, poate fi un excelent tată de familie, un soţ fidel, un bun patriot, un om dotat cu un remarcabil simţ etic, fără să fi fost vreodată atins de Supranatural. În schimb, puteţi întâlni de exemplu un artist care, din punct de vedere moral, poate da multora motive de critici şi totuşi să aibă o profundă relaţie cu Supranaturalul şi care este cu adevărat, în munca sa de artist, reprezentant al Fiinţei esenţiale. De cum un om este prins de calitatea esenţială a vieţii, el a început deja Calea.

Persoanele care vin să vă întâlnească pentru prima oară simt în ele un apel căruia nu-i pot da un nume. Ce le sfătuiţi?

Pentru a începe acest travaliu asupra noastră este indispensabil să fim conştienţi de experienţele în care simţim atingerea Supranaturalului. Există patru situaţii în care putem avea şansa să facem această experienţă a Supranaturalului.

Înainte de toate este contactul cu marea natură. Dacă vă plimbaţi în pădure şi dacă ascultaţi liniştea care emană din ea, şi liniştea care este în spatele acestei linişti, atunci acolo, subit, ceva poate să vă atingă.

Apoi putem fi atinşi de Fiinţă prin intermediul Artei. Dacă vedeţi, de exemplu, un tablou de Rembrandt, nu puteţi spune „este frumos”, nu mai merge, putem doar spune „aceasta mă mişcă”. În fiecare operă de artă există o transcendenţă a acestei opere de artă, altfel nu am putea să o simţim. Chiar şi o operă de artă care vă pare incomprehensibilă poate să vă facă să simţiţi că există acolo ceva diferit care vă atinge. Aceasta este important.

A treia din marile situaţii care pot să ne pună în contact cu Supranaturalul este erotismul, mângâierea, care ne deschide pielea. Prin această mângâiere, vom putea ieşi din pielea care este ca un strat de celofan şi subit să simţim prin această atingere, ca şi cum ceva ne-ar lărgi cu trei, patru centimetri, că pielea noastră nu mai este atunci lipită de noi, se deschide… În acest fel mângâierea este un alt mod de a lua cunoştinţă de Supranatural.

În sfârşit avem cultul religios. Pentru cel care este religios cu adevărat, Christosul nu este un cuvânt, ci realmente cineva care locuieşte în el. Iată, aşadar, cea de a patra situaţie care ne poate pune în contact cu cea mai mare profunzime a fiinţei noastre şi ne permite să începem o viaţă care este branşată – mai mult sau mai puţin – pe experienţa Supranaturalului prin ideea de Christos, printr-o operă de artă, prin erotism sau marea natură.

Deschiderea acestei calităţi a Supranaturalului ne cere, după cum spuneţi adesea, o atitudine interioară pe care o numiţi „le lâcher-prise” (a da drumul la strânsoare, a lăsa liber). Aţi putea să ne explicaţi ce este această disponibilitate interioară?

Ceea ce vreau să spun prin aceasta este că noi nu putem „căuta” Fiinţa noastră… Bineînţeles, este cu totul natural să spunem „eu o caut”, dar, în fapt, există acolo o mişcare care o respinge; aşadar, din contră, trebuie să spunem „eu trebuie să mă las găsit” pentru că Fiinţa nu face nimic altceva decât să ne caute. Dacă luaţi exemplul unei plante, aceasta nu face nimic altceva decât să crească până când floarea poate să iasă… tot aşa noi toţi, fiinţele vii, avem o forţă care apucă direcţia a ceea ce trebuie să devenim în final.
Este o forţă care ne caută şi nu una pe care trebuie să o căutăm; astfel, dacă noi spunem „eu îmi caut Fiinţa” trebuie să fim atenţi, căci noi facem acolo o mişcare existenţială în timp ce este vorba tocmai de o experienţă esenţială, şi nu putem înlocui mişcarea care vine din esenţa noastră printr-un efort existenţial. Trebuie să putem să ascultăm ceva care ne cheamă. Sunteţi chemaţi să deveniţi cineva, nu voi înşivă chemaţi. A-l asculta pe cel care vă cheamă şi a vă lăsa găsiţi.

Dar este aici un demers care merge cu totul contrar manierei noastre occidentale de a aborda viaţa!

Absolut! Omul civilizaţiei noastre îşi imaginează că poate „să facă” ceva pentru a-şi găsi Fiinţa. Nu! Nu, Fiinţa este cea care îl caută, el trebuie să se lase găsit.

Putem spune că este vorba aici de o atitudine Yin?

Da şi nu. De îndată ce există Yin aveţi nevoie şi de Yang; de îndată ce sunteţi găsit pentru că sunteţi pasiv, într-o atitudine deschisă, trebuie să apucaţi ceea ce a venit să vă caute, să preluaţi responsabilitatea lui; căci atunci când ceva vă atinge, trebuie nu doar să-l puteţi accepta, ci şi să-l luaţi în mâini şi să-l ajutaţi să devină rodnic.

Dar pentru cineva care vrea să pornească la drum se prezintă dificultatea de a întâlni un Maestru…

Da, în Europa, noi nu avem tradiţia Maeştrilor, aşa cum există în Orient. Este o dificultate reală.
Dar întrebarea de pus este poate aceasta: ce este un Maestru? Ca persoană, ca cel care este, prin ceea ce emană din el, prin ceea ce răspândeşte ca atmosferă, este deja Maestrul. El nu are nevoie să spună multe. A fost odată un Maestru foarte cunoscut în Japonia, mulţi veneau să-l vadă, şi cu evantaiul său de bambus el se mulţumea să facă un foarte mic gest: îl lăsa în jos, îl ridica. Şi fiecare ştia că el nu făcea nimic altceva decât atât şi cu toate acestea multă lume mergea să-l vadă, să-l consulte; şi de fiecare dată acest om îl atingea profund pe celălalt. Maestrul îl atinge pe discipol, îl ridică, prin intermediul atmosferei sale, a strălucirii sale, nu prin intermediul cuvintelor sale. Şi chiar dacă vorbeşte, acestea nu sunt cuvinte; sunetul face muzica, nu tonul. În general, viaţa unui Maestru este incomprehensibilă pentru alţii. El face lucrurile, trăieşte experienţele de o manieră total diferită. Ceea ce este important este ceea ce celălalt trăieşte fără ca maestrul să vorbească.

Experienţa Fiinţei este o experienţă care distruge dualitatea corp-spirit?

Experienţa mistică vă cuprinde ca fiinţă în totalitate. Este o experienţă globală care este întotdeauna însoţită de un apel, de acea mică voce care vă spune să porniţi la Drum, să puneţi un exerciţiu la îndemână şi să încercaţi să deveniţi în existenţă, în lume, martorul a ceea ce aţi trăit, aţi simţit, aţi încercat.

Până la moarte?

Bineînţeles! Şi cu cât moartea se apropie, cu atât e mai mare şansa de a simţi aceasta; din acest motiv este atât de important să existe în fiecare spital un religios, un preot de exemplu care să-i permită muribundului să-şi facă ultimele confesiuni, care sunt cele mai semnificative. Mulţi oameni nu pot să moară decât după ce au mărturisit ceea ce nu a fost în ordine în viaţa lor. Am avut personal experienţa unei astfel de confesiuni. Am cunoscut un om care era aproape de moarte, dar care nu putea să moară şi simţeam foarte bine că exista ceva care îi apăsa pe inimă şi că avea ceva de spus pentru a se debarasa de un păcat. Nu aveam alt mijloc decât să-i povestesc o întâmplare care mă privea, mărturisindu-i o oroare pe care(ziceam că) am comis-o şi care nu era bineînţeles aevărată. De cum mi-am terminat povestirea, el mi-a spus „Ha! Acum că mi-aţi povestit aceasta, pot în sfârşit să vă mărturisesc cine sunt în realitate. Ştiţi, toată lumea mă consideră un om perfect, un adevărat sfânt…De fapt, de ani de zile, mă scol în fiecare dimineaţă la orele 4, merg să joc ruletă, mă întorc acasă pe la orele 6 şi iată omul care sunt eu… un derbedeu.” Şi după aceasta a putut să moară, după această mărturisire.

Şi ce este, pentru Dvs, moartea?

Fiecare îşi moare propria moarte. Există acea poveste pe care o relatează un scriitor francez despre o călugăriţă care se era pe moarte şi a început să urle, să se supere pe Dumnezeu întrebându-l ce câştiga dacă o făcea pe ea să moară! În timp ce această femeie s-a rugat toată viaţa pentru a avea prezenţa Divinului!... Am văzut o altă femeie care era pe moarte, şi care urla şi ea, se supăra dintr-un cu totul alt motiv: ea striga „Dacă eu mor, sunt sigură că soţul meu se va culca cu acea femeie care se învârte în jurul lui!” şi era într-adevăr furioasă. Am încercat să rămân calm. Puţin înainte de moartea sa avea o faţă groaznică, nu putea să accepte să moară, agăţându-se cu toate forţele sale de viaţă, pe măsură ce sfârşitul se apropia; m-am îndepărtat cam un sfert de oră, apoi am revenit, şi iată că am găsit acolo, întinsă pe pat, o fată tânără de o frumuseţe magnifică care era acea femeie, moartă acum… Ea trecuse deja Dincolo, şi o mare pace domnea pe faţa sa…

Când vă confruntaţi cu persoane pentru care s-a afirmat un „NU” la adresa vieţii, ce puteţi spune sau face?

Ştiţi, cel care spune „NU” vieţii este fără speranţă. Dar uneori, întâlnim persoane care nu mai văd un mare sens pentru viaţa lor; eu cred că le putem ajuta să devină conştiente de anumite momente în care au fost atinse de o altă profunzime. Şi nu intensitatea acestui sentiment contează. Este posibil să avem un sentiment de mare intensitate într-o sexualitate puternică şi, din contră, să avem un sentiment de foarte mare profunzime într-o atingere, o mângâiere care abia atinge pielea; un gest erotic care nu are nici o legătură cu sexualitatea grosieră. Unul are o profunzime în timp ce celălalt este o intensitate.
Pentru a percepe aceste diferenţe este important să ascultăm, să ne deschidem ca persoană, pentru ceea ce se trăieşte.

Legat de aceasta, aţi putea să ne explicaţi diferenţa pe care o faceţi Dvs între corpul pe care omul îl „are” şi corpul care omul „este”?

În germană avem doi termeni diferiţi pentru cuvântul „corp” şi anume: „der Korper” care vrea să spună corpul pe care îl avem, membrele etc… şi apoi există „der Leib” care este cu totul altceva. „Leib” este înainte de toate ansamblul gesturilor prin care omul se exprimă şi se manifestă. Sensul lui „Leib” este transparenţa pentru transcendenţa interioară. Este deci un apel adresat omului de a se simţi ca aparţinând Divinului în corpul care el „este”. Când eu spun „Mă simt bine în Leib-ul meu” înseamnă că sunt în contact cu profunzimea mea.

Orice exerciţiu meditativ se adresează corpului care „suntem”?

Exact. Când eu propun exerciţiul aşezării în linişte unui grup există totdeauna câteva persoane pentru care îndată se petrece ceva, o experienţă. Aşezarea în linişte ne aduce mult. Trebuie mai întâi să putem să ne aşezăm, să atingem solul, să ne aşezăm în bazinul nostru, să simţim bine Hara şi să ne lăsăm respiraţi. Să lăsăm mişcarea de inspiraţie să urce până la înălţimea inimii, să nu rămână jos, să se oprească o clipă.
Pentru ce? Pentru că de acolo, la următoarea expiraţie, putem din nou să coborâm, să ne înrădăcinăm. În timp ce mişcarea de meditaţie este totdeauna mai întâi de a coborî, de a ne lăsa, de a ne lăsa în cap, de a ne lăsa în umeri, de a ne aşeza în bazinul nostru şi de acolo, a urca până la înălţimea inimii. Astfel se face această mişcare perpetuă, această rotaţie. Treptat, pe măsura practicii, există o atmosferă de prospeţime care apare, o prospeţime… Este transparent, este foarte clar, din ce în ce mai luminos. Această prospeţime, această lumină, această transparenţă pune stăpânire pe voi, toate acestea se percep în inspiraţie. Nu putem aşadar „face” o inspiraţie, o inspiraţie este un cadou pe care-l primim graţie unei bune expiraţii; primim o inspiraţie graţie faptului că am putut expira.
Este un cadou. De luat cuvântul inspiraţie întotdeauna în dublul lui sens… este suflul, e de o parte, în acelaşi timp acesta vrea să spună şi altceva, există acolo ceva spiritual în cuvântul inspiraţie. Suntem, în schimb, responsabili de o bună expiraţie, ca aceasta să fie bine făcută…

Când aţi început practica acestui exerciţiu?

Când eram în Japonia, dar de fapt acolo puţin am practicat-o.

După toţi aceşti ani de muncă, de căutare interioară, aveţi o mare dorinţă, o speranţă?

Da, sigur, întotdeauna! Marea dorinţă de a fi în Fiinţa mea, nu numai din când în când, ci ca atitudine generală. Şi evident că atunci când ating masa, de exemplu, simt la început că este ceva dur, că este rece; dar dacă zăbovesc, dacă rămân puţin, dacă aştept, îmi vine apoi o invitaţie la profunzime.
Acest contact trezeşte în mine posibilitatea unei rezonanţe. Mă văd uneori în picioare, într-o încăpere destul de îngustă, cu picioarele pe pietre mari, albe şi un pic de apă care trece peste picioarele mele goale, şi acolo mă simt bine, acolo sunt bine. pentru mine, meditaţia de dimineaţă este foarte importantă, câteodată aceasta merge departe, altădată mai puţin, dar este deja efortul de a mă lăsa, de a-mi lăsa „Eul” şi de a-l lăsa să vină pe Cel cu totul Altul, este tot ceea ce avem nevoie…
Nu putem „face” o meditaţie, noi suntem meditaţi în realitate. Nu putem să ne căutăm Fiinţa, este marea greşeală, deoarece căutând-o o respingem.

Dar de ce ne-am închis faţă de Fiinţă?

Pentru că Eul existenţial dezvoltă aptitudini foarte diferite de cele pe care le avem graţie Fiinţei esenţiale. „Păcatul” intervine de îndată ce trebuie să „facem” ceva. dacă luaţi o floare, de exemplu, ea nu are nimic de făcut pentru a deveni trandafirul care este; ea creşte de la sine. Marea diferenţă este că ea poate fi distrusă de un eveniment exterior, o lipsă de apă, un sol prea sărac… în timp ce omul care este atins de o calitate divină este confruntat cu pericolul Eului care vrea să se ocupe de ceva care nu-l priveşte, pe care trebuie să-l lase să vină. Omul este pe cruce. Există verticala căreia i se opune orizontala. Dacă înţelegem crucea în acest mod, verticala în care creştem în mărimea noastră, această mişcare spre sus, care ne este dată în interior, este contrariată de o mişcare orizontală: durerile, exigenţele datorate Eului existenţial. Ceea ce este foarte important este de a avea în minte aceste trei imagini:
- Fiinţa este cea care vă caută, nu voi trebuie să o căutaţi, altfel o veţi respinge.
- Vouă vă revine să daţi drumul la strânsoare, să lăsaţi liber.
- A treia imagine este marea cupă în care sunteţi la adăpost, ea este în fiecare zi din nou  umplută cu ceva bun.

În imaginea pe care aţi dat-o despre trandafir aţi spus că această floare poate fi distrusă. Devenim noi mai fragili, deschizându-ne acestei calităţi?

 Da, într-un sens devenim mai fragili şi în alt sens mai puternici. În măsura în care un om şi-a descoperit Fiinţa, el poate să suporte lucruri pe care nu le-ar fi putut suporta vreodată cu fiinţa sa existenţială. Totul are un alt sens. Mai ales durerea. Calea presupune, pentru fiecare pas înainte, un mic sacrificiu, o mică durere. Calea salvării este o alta decât cea a sănătăţii. Este ceea ce mulţi oameni nu ştiu. Ei cred că pot să exerseze şi să se apropie de esenţă oferindu-şi o bună sănătate. Japonezii spun de exemplu „Stăpânirea unei tehnici are drept sens nu o performanţă extraordinară, ci capacitatea de a face un pas înainte pe Calea interioară.” Este magnific să spui că „a şti să faci” nu este decât pentru „a face”, ci pentru „a fi”; cineva care este capabil să dea altora un cadou fără a trebui să se mişte. Există acel frumos exerciţiu al tirului cu arcul şi cu ocazia unei demonstraţii a marilor Maeştri a apărut cel mai în vârstă: era un omuleţ dotat cu un arc mare şi fiecare se întreba „Dar ce va ieşi de aici? El nu este capabil nici măcar să încordeze arcul!” Şi iată că el se aşază în genunchi şi trage săgeata care cade la câţiva metri de el, pe pământ, dar în acelaşi timp, douăzeci de persoane din asistenţă cad într-un samadhi (stare de extaz care poate dura mai mult sau mai puţin timp). Nu rezultatul exterior a fost cel care a contat, ci ceea ce emana din el când era în exerciţiul său şi care a făcut să cadă douăzeci de persoane în samadhi în tip ce săgeata a căzut la zece metri de arc…

Ne apropiem de secolul al XXI-lea. Percepeţi lucrurile mişcându-se?


Da, suntem pe cale să facem un pas înainte. Eu spun adesea persoanelor care meditează acasă: „nu meditaţi numai într-o atitudine care vă face să căutaţi interioritatea voastră, ci meditaţi ca şi cum aţi expira ceva bun, care dă ceva lumii, omul are nevoie de aceasta.” Deşi este foarte important să putem să ne deschidem propriei noastre profunzimi şi  meditaţia ne conduce mai întâi acolo, la această mişcare spre interior, în acelaşi timp, va trebui să fim conştienţi că suntem responsabili de lume şi că omul care poate trăi o altă calitate trebuie de asemenea să fie capabil să facă din ea un cadou celor care îl înconjoară.

Interviul în limba franceză a apărut în revista Itinerance nr1 1986.
Traducere Viorica Juncan