marți, 26 septembrie 2017

VIAŢA ŞI OMUL - traducere revizuită - fragment din "Strigătul după maestru"



Relaţia dintre om şi Dumnezeu este înfăţişată, în general, astfel: omul recunoaşte în Dumnezeu pe cel atotputernic, cel căruia  el îi datorează supunere, cel pe care îl cheamă în dificultăţi şi cel prin care poate găsi, în ultimă instanţă, fericirea, securitatea şi pacea. Omul are nevoie de Dumnezeu. El are nevoie de el pentru a nu dispera, pentru a suporta cruzimea lumii şi pentru a surmonta, în final, angoasa în faţa morţii, cât şi angoasa în faţa vieţii.
Dumnezeu este puterea, independentă de om, care îl domină, îl gratifică sau îl nimiceşte. Putere care faţă de om când se manifestă, când se ascunde, care îi vorbeşte sau păstrează tăcerea. Omul este dependent de Dumnezeu. Totuşi, a vedea numai astfel relaţia dintre om şi Dumnezeu corespunde unui anumit stadiu de evoluţie umană. Este stadiul în care omul transferă tot ceea ce depăşeşte orizontul experienţei naturale şi înţelegerea eului profan în afară, într-o transcendenţă de dincolo, care are laturile ei de umbră şi de lumină dar care, în orice caz, dispune de puteri nemărginite în privinţa lui. Acest mod de a vedea se schimbă atunci când anumite experienţe îl fac să descopere că nu tot ceea ce este dincolo de orizontului lui obişnuit trebuie să fie neapărat „în afara lui”, ci că există o realitate care, într-adevăr transcende orizontul său natural, dar în acelaşi timp îi este imanentă omului şi constituie adevăratul său nucleu, Fiinţa sa esenţială. Cu această recunoaştere se deschide o nouă înţelegere a raportului dintre om şi FIINŢA divină.
Când omul vede, în transcendenţă, FIINŢA divină la lucru în Fiinţa sa esenţială, care caută să se manifeste în el şi prin el, atunci el trebuie să-şi modifice concepţia bazată pe dependenţa complet unilaterală a omului de Dumnezeu, căci atunci devine clar că nu numai omul este dependent de Dumnezeu, ci că şi acţiunea divină depinde de om, de disponibilitatea lui de a o primi, de a o lăsa să acţioneze în el. O turnantă se poate produce în momentul în care omul percepe şi recunoaşte în el însuşi rezistenţa faţă de ceea ce este el în Fiinţa sa esenţială şi care, prin această Fiinţă, ar vrea să devină. Această descoperire - atunci când nu este doar crezută, ci este simţită -  are ceva bulversant: faptul că, în pofida micimii sale, omul poate să împiedice Viaţa!

duminică, 10 septembrie 2017

Jaques Castermane - Sfârşitul zilei (scrisoarea de informare-sept. 2017)



Este o apelare la o operă a unui prieten, sculptorul belgian André Willequet[1].
Doi bătrâni, aşezaţi pe o bancă, par să aibă infinit de mult timp interior. Am putea spune că ei aşteaptă… fără a aştepta nimic. Această operă, comandă a unei comune din împrejurimile Bruxelles-ului, a luat loc într-o grădină în faţa unei case pentru persoane vârstnice. Abia apucasem să-i spun lui André Willequet cât de mult mă impresionează calmul pe care îl răspândeşte opera sa, că el mi-a spus: „Tocmai am aflat că persoanele care trăiesc în acea casă au făcut o petiţie pentru ca această sculptură să fie retrasă: îi deprimă, spun ei.

Bătrânii! Un cuvânt şocant căruia i se preferă eufemismul: „senior”!
În majoritatea internatelor pentru seniori sunt propuse activităţi de încurajare şi terapii de invitaţie care caută să convingă persoana vârstnică că încă îi este posibil să trăiască… ca şi înainte. Acest gen de sistem terapeutic îmi pare suspect. Cu atât mai mult cu cât centrul de interes al persoanei vârstnice nu ar trebui să se situeze în domenii în care în mod inevitabil ea va regresa, ci în acest domeniu în care, până la sfârşitul vieţii, va putea să crească: maturaţia interioară, împlinirea interioară. Sensul bătrâneţii nu mai este acela de a accede la performanţe exterioare, ci la maturitatea interioară.
De aceea, practica meditaţiei atenţiei depline atrage numeroase persoane care abordează vârsta a treia.
60… 70… 80… ani! Iată momentul de a ne trezi la acea stare de sănătate fundamentală, calmul interior, prea adesea neglijat în cursul vârstei adulte.
Pacea interioară face parte din virtualităţile pe care le trezeşte exerciţiul „non-acţiunii”, cel de „a nu face nimic”.
Sculptura lui André Willequet reprezintă două persoane în vârstă care par libere de acea stare de a fi tulburat, agitat, neliniştit, care conduce la consumarea supraabundentă de anxiolitice.
Nemişcate, cu mâinile încrucişate, ele rămân – aşezare în linişte – în acest domeniu prea adesea dispreţuit de omul adult – momentul prezent - .
Ce mister, ce miracol (exclama un bătrân călugăr zen după o jumătate de oră de exerciţiu de meditaţie), prin atenţia deplină la simplul „vine-şi-pleacă” al suflului… totul în mine se calmează!



[1] André Willequet, sculptor belgian (1921-1998)

Sursa:http://www.centre-durckheim.com/ 

sâmbătă, 9 septembrie 2017

Marile şanse ale omului... de a trece la alt nivel... cel destinat de fapt...


De trei feluri este suferinţa care îl poate pătrunde pe un om: angoasa în faţa aneantizării, disperarea în faţa absurdului, solitudinea în faţa izolării(pierderea asocierii, a comunităţii). Dar când, în faţa morţii care pare inevitabilă, îi este dat cuiva să facă ceea ce omul obişnuit nu poate să facă, adică să accepte inacceptabilul, o viaţă nouă poate să iasă brusc la lumină. Cel care poate, în mod liber, să se expună ineluctabilului, să se supună şi să-l suporte îi smulge morţii boldul ei. Pentru că este gata să-şi sacrifice vechiul eu, el îi deschide Fiinţei sale esenţiale uşa pentru a intra într-unul nou, adevăratul său Eu-Sine. Şi dintr-odată, din distrugere ţâşneşte indestructibilul; din întunericul disperării în faţa absurdului o lumină, care este dincolo de sens şi non sens. Şi, în locul părăsirii de lumea întreagă, dezolarea se schimbă în protecţia din sânul FIINŢEI supranaturale.
K.G. Dürckheim – Der Ruf nach dem Meister, pag. 173