marți, 26 septembrie 2017

VIAŢA ŞI OMUL - traducere revizuită - fragment din "Strigătul după maestru"



Relaţia dintre om şi Dumnezeu este înfăţişată, în general, astfel: omul recunoaşte în Dumnezeu pe cel atotputernic, cel căruia  el îi datorează supunere, cel pe care îl cheamă în dificultăţi şi cel prin care poate găsi, în ultimă instanţă, fericirea, securitatea şi pacea. Omul are nevoie de Dumnezeu. El are nevoie de el pentru a nu dispera, pentru a suporta cruzimea lumii şi pentru a surmonta, în final, angoasa în faţa morţii, cât şi angoasa în faţa vieţii.
Dumnezeu este puterea, independentă de om, care îl domină, îl gratifică sau îl nimiceşte. Putere care faţă de om când se manifestă, când se ascunde, care îi vorbeşte sau păstrează tăcerea. Omul este dependent de Dumnezeu. Totuşi, a vedea numai astfel relaţia dintre om şi Dumnezeu corespunde unui anumit stadiu de evoluţie umană. Este stadiul în care omul transferă tot ceea ce depăşeşte orizontul experienţei naturale şi înţelegerea eului profan în afară, într-o transcendenţă de dincolo, care are laturile ei de umbră şi de lumină dar care, în orice caz, dispune de puteri nemărginite în privinţa lui. Acest mod de a vedea se schimbă atunci când anumite experienţe îl fac să descopere că nu tot ceea ce este dincolo de orizontului lui obişnuit trebuie să fie neapărat „în afara lui”, ci că există o realitate care, într-adevăr transcende orizontul său natural, dar în acelaşi timp îi este imanentă omului şi constituie adevăratul său nucleu, Fiinţa sa esenţială. Cu această recunoaştere se deschide o nouă înţelegere a raportului dintre om şi FIINŢA divină.
Când omul vede, în transcendenţă, FIINŢA divină la lucru în Fiinţa sa esenţială, care caută să se manifeste în el şi prin el, atunci el trebuie să-şi modifice concepţia bazată pe dependenţa complet unilaterală a omului de Dumnezeu, căci atunci devine clar că nu numai omul este dependent de Dumnezeu, ci că şi acţiunea divină depinde de om, de disponibilitatea lui de a o primi, de a o lăsa să acţioneze în el. O turnantă se poate produce în momentul în care omul percepe şi recunoaşte în el însuşi rezistenţa faţă de ceea ce este el în Fiinţa sa esenţială şi care, prin această Fiinţă, ar vrea să devină. Această descoperire - atunci când nu este doar crezută, ci este simţită -  are ceva bulversant: faptul că, în pofida micimii sale, omul poate să împiedice Viaţa!

El poate să descopere, de asemenea, prin respiraţie, că nu el respiră, ci că viaţa însăşi respiră în el; dar că, cel mai adesea, el nu o primeşte complet; mai mult: că o rezistenţă inveterată, de care parţial el este responsabil, contracarează fluxul acestei respiraţii. Tot aşa, poate că odată îşi va da, în sfârşit, seama că exteriorizarea formei voite de Fiinţa sa esenţială este împiedicată de el însuşi.
Profunzimea impresiei pe care o astfel de recunoaştere o face asupra unui om şi măsura de obligativitate simţită a angajamentului trezit în om depind de trăirea deja a unui contact autentic cu Fiinţa care face simţită VIAŢA, sursă, rădăcină şi sens a oricărei deveniri şi a oricărei existenţe. O zdruncinare fecundă se va produce în el, doar când descoperirea faptului că el poate împiedica VIAŢA să se manifeste, în el şi prin el în lume, este de natură existenţială. Trebuie ca aceasta să-l frapeze pe omul respectiv ca o străfulgerare, pentru ca în el să se poată naşte o nouă conştiinţă.
La început pare scandalos şi totuşi aşa este: ca VIAŢA să reuşească să se impună în toată potenţialitatea ei transcendentă depinde de om. Suntem aşadar în drept să spunem: nu numai omul are nevoie de Dumnezeu ci şi Dumnezeu are nevoie de om. Omul trebuie să fie disponibil pentru el. Nu numai omul îl caută pe Dumnezeu, ci şi Dumnezeu îl caută pe om, şi acesta trebuie să se lase găsit. Nu numai că viaţa omenească înfloreşte atunci când întâlneşte supranaturalul, dar şi FIINŢA supranaturală ajunge la împlinirea ei în lumea umană abia acolo unde omul o primeşte în sine, adică îi permite Fiinţei supranaturale să devină „trup”.
Aşa cum într-o floare, o imagine necondiţionată poate să se exteriorizeze şi să devină o formă în lumea condiţionată(pământ, apă, lumină), tot aşa se întâmplă şi cu omul.
Şi, după cum grădinarul, care nu poate modifica imaginea vie a florii conţinută în boboc, este totuşi răspunzător pentru condiţiile indispensabile înfloririi ei, tot aşa este răspunzător şi omul de imaginea vie din Fiinţa sa esenţială. Cu o diferenţă totuşi: în cazul omului, contrar situaţiei în care se află floarea, condiţiile exterioare nu sunt singurele care să poată favoriza sau să pună în pericol devenirea formei. Floarea nu este răspunzătoare de o eventuală malformaţie – omul, da, în măsura în care intervin factori interiori, nu exteriori. Când grăuntele depus în el nu ajunge să încolţească, omul nu poate acuza decât parţial elementele din afară. Dacă el nu corespunde principiului Fiinţei lui esenţiale, adică modului în care Viaţa trebuie să ia formă în el, el nu poate să atribuie toată vina circumstanţelor sau mediului lui. Gradul şi maniera în care imaginea interioară este aptă să se realizeze în lume depinde şi de el; lui îi revine responsabilitatea. Faptul şi măsura acestei responsabilităţi îi apar atunci când se trezeşte la vocea interioară, la vocea VIEŢII, adică la maestrul interior.
Un proces fundamental se repetă în fiecare viaţă. Plenitudinea nedivizată a Fiinţei se diferenţiază, se separă; între cei doi poli se creează o tensiune. FIINŢA se manifestă în elementele separate prin această ruptură, care devin independente fără ca, totuşi, unitatea ei să dispară cu totul la început. Dar cu cât se accentuează individualitatea proprie a acestor membri separaţi ai unităţii, cu atât riscă să se detaşeze de rădăcinile lor, să se închidă şi să se sprijine pe ei înşişi, şi să piardă legătura cu Fiinţa. Destinul originar al omului este de a fi, mai mult sau mai puţin, victima acestui pericol. Aceasta se întâmplă odată cu naşterea, necesară totuşi, a eului egocentric şi în virtutea conştiinţei raţionale care îşi face o imagine despre om şi lume în funcţie de distincţiile teoretice şi de „constatările” practice. Uniunea cu Fiinţa ajunge astfel la punctul ei de ruptură. Unitatea cu FIINŢA, pe care omul prin Fiinţa sa esenţială nu o pierde niciodată, se pierde totuşi din conştiinţa raţională. A se deschide, într-o nouă conştiinţă, spre ceea ce conştiinţa raţională a ascuns, dar care rămâne prezent în Fiinţa esenţială, este sarcina eternă a omului. Pentru a o îndeplini omul are nevoie de un maestru.
Cu toate acestea, fuziunea arhaică cu FIINŢA reprezintă pericolul opus. În timp ce este destinat să-şi câştige autonomia, omul riscă să nu se poată desprinde din UNUL primordial. FIINŢA ca „marea mamă” îl reţine. Astfel, el se află mereu într-o situaţie de conflict între aspiraţia la independenţă şi atracţia mamei protectoare. Pentru a deveni un om, el trebuie să se elibereze de legătura maternă care îl învăluie, care îl readuce neîncetat în sânul Totului originar. Dar, pentru a rămâne om, el trebuie să nu rupă niciodată cu totul legătura care îl hrăneşte. Regăsim această temă fundamentală a devenirii umane la toate nivelele sale de evoluţie. Cu cât nivelul este mai înalt, cu atât este mai mare tensiunea, dar şi nevoia de integrare a „Fondului” matern şi a autonomiei masculine, a independenţei eului profan şi a înrădăcinării în Fiinţa esenţială. Cel chemat la Cale are nevoie aici să fie ghidat de un maestru.
Tot ceea ce este viu nu trăieşte decât prin devenire. Dar ceea ce este „devenit” este întotdeauna pentru non-devenit, în acelaşi timp, o condiţie şi un obstacol. Tot ceea ce a devenit şi este fixat contrariază viaţa în mişcarea ei de continuă devenire. Ţine însă de destinul omului să producă el însuşi şi să trăiască această contradicţie interioară. Trebuie ca el să sufere din această cauză pentru a-şi afina intuiţia Fiinţei, în vederea descoperirii ei. Conştiinţa umană, care se dezvoltă ca şi conştiinţă despre eu şi lume, se sprijină totdeauna pe doi poli ficşi: eul profan stabilit în sine şi o lume fixată propusă cunoaşterii lui. Numai prin suferinţa născută dintr-o realitate profană statică şi întărită poate omul să ajungă la realitatea dinamică a Fiinţei lui esenţiale şi să descopere calea care îi este destinată. Îndeplinirea sarcinii lui trece, în mod necesar, prin suferinţa unui eu profan care, luând locul FIINŢEI, se constituie ca absolut.
Trezirea la recunoaşterea faptului că aspiraţia – incontestabilă pentru eu – la o existenţă fondată pe „ceva fix” se opune adevărului VIEŢII - niciodată imobilă, niciodată instalată undeva - este primul pas spre deplina maturitate umană. Trezirea la această recunoaştere nu este doar o înţelegere teoretică care fericeşte cu uşurinţă. Este o trezire existenţială, un şoc care smulge din somn! O lume a conştiinţei obiective, construită şi menţinută într-o ordine statică, este dintr-odată obligată să cedeze locul adevărului FIINŢEI, transformării ei care eliberează şi angajează în acelaşi timp. Numai atunci recunoaşterea acestui adevăr devine un prag spre calea iniţiatică. Aceasta nu duce, în ce ne priveşte, la FIINŢA supranaturală fără eu şi fără lucruri, ci la o întoarcere în lumea spaţio-temporală într-un A-fi-Sine în care Fiinţa esenţială apare sub forma unui eu puternic, capabil să exprime supranaturalul în lume. Omul este atunci pe calea de a deveni el însuşi un maestru.
Trebuie ca omul să fi atins un anumit nivel pentru a fi în măsură să lucreze, de o manieră cu adevărat responsabilă, la manifestarea marii VIEŢI, prezentă în el. El poate aceasta abia din clipa în care recunoaşte pericolul în care se află din cauza antagonismului dintre eul condiţionat de lume şi Fiinţa esenţială necondiţionată. Cea care duce la această conştientizare este o experienţă specială. Căci, pentru a percepe pericolul, trebuie să se vadă că ceea ce este ameninţat este însuşi Sinele potenţial veritabil, a cărui realizare este sarcina atribuită omului. Trebuie ca omul să simtă şi să-şi asume dreptul Fiinţei lui esenţiale de a lua formă în lume.
Abia când acest drept al Fiinţei esenţiale, indiscutabil superior celui al eului său profan, exprimat ca promisiune şi sarcină, îi devine clar omului şi când realizarea lui în lume prin adevăratul lui Sine devine obligaţie de realizat şi când a recunoscut că pentru îndeplinirea acestei sarcini el poate, este capabil şi trebuie  să conlucreze - abia acum se află el în faţa deciziei capitale a vieţii lui. El trebuie să aleagă şi să se decidă: ori pentru o viaţă egocentrică, în serviciul lumii, ori pentru o existenţă consacrată, în lume şi dincolo de ea, servirii VIEŢII transcendente. Numai calea iniţiatică care duce la o individuaţie autentică permite realizarea acestei alegeri. Omul nu poate urma singur această cale. El are nevoie de îndrumare!
Pe măsură ce omul se transformă într-un eu conştient de sine şi de lume, el este tot mai mult „în joc” prin gradul în care şi forma prin care VIAŢA poate, sau nu, să se manifeste în el, adică să producă o formă care, potrivit modului lui propriu, să manifeste plenitudinea, ordinea şi unitatea FIINŢEI.
Când omul ştie să se abandoneze acestui impuls al VIEŢII spre forma sa individuală, ea este o forţă eliberatoare pentru el. În schimb, dacă îi rezistă, el o resimte ca pe o energie distructivă a structurii lui personale şi voluntare. Nu este vorba aici de a ne întreba dacă, potrivit criteriilor lui, un om vrea „binele” sau face „răul”. Singura chestiune este de a şti dacă el se încăpăţânează să urmeze propria sa voinţă sau se abandonează Fiinţei esenţiale care ia formă în el.
Rezistenţa faţă de VIAŢA în impulsul ei spre devenire este cauza unei mari suferinţe. Cu cât un om este mai aproape de nivelul de evoluţie care îl face capabil să perceapă voinţa FIINŢEI, cu atât mai mult îl tulbură refuzul eului său egoist. Acesta nu vrea să cedeze locul, să se supună, să abandoneze totul nedesluşitului FIINŢEI. El este şi mai nefericit dacă, neînţelegând sensul asalturilor repetate ale FIINŢEI, se crede obligat să suporte cu curaj această tensiune; pentru că nu îşi dă seama atunci că tocmai atitudinea lui eroică şi pătimaşă generează această suferinţă a lui. Singura soluţie este un reviriment complet: a recunoaşte că barează drumul VIEŢII care, pentru a creşte în el sub forma care îi este predestinată, are nevoie de acordul şi de participarea lui.
În ce măsură culori, sunete, imagini şi forme devin „unde” şi „vibraţii” cosmice depinde de mediul pe care îl întâlnesc şi de faptul dacă acesta le permite să treacă, parţial ori sub un aspect sau altul, sau le respinge. Tot aşa, răspunsurile omului la chemarea Fiinţei determină mereu  destinul său. A şti aceasta este de cea mai mare importanţă atunci când el atinge nivelul în care VIAŢA capătă, în trăirea lui, calităţi deosebite. Această VIAŢĂ, care vrea să transpară prin om şi dincolo de el, trebuie să fie mai mult decât un concept. Trebuie ca ea să îl sesizeze pe om şi să fie sesizată de el în adâncul lui cel mai profund, ca o experienţă calitativă.
Forţa explozivă a FIINŢEI care tinde să se manifeste este cu atât mai mare cu cât omul, ajuns la nivelul necesar de evoluţie, este mai ferm ataşat de propria sa structură. Dacă el este complet identificat cu personalitatea sa profană şi dacă nu ascultă vocea maestrului, atunci această forţă îi pare distructivă. Omul bun poate fi la fel surd la vocea FIINŢEI ca şi cel rău. El se crede, adesea, prada puterilor întunericului: în realitate, el este cel care face un vrăjmaş din Fiinţa lui esenţială, care străpunge spre lumină. Oricât de bună şi de nobilă ar fi forma în care se află, omul trebuie să abandoneze structura actuală pentru a adopta formula devenirii.
Lumea de valori a adevărului, binelui şi frumosului este, numai până la un anumit nivel,  domeniul de manifestare al FIINŢEI în existenţa umană.
Numai atât timp cât aceste valori sunt învăluite de o licărire divină, şi noţiunea de onoare încă este vie, omul se mişcă cu onestitate în slujba acestor valori şi, din fidelitate faţă de ele, este gata să-şi sacrifice chiar şi viaţa, ştiindu-se în marea Slujire - numai  atât timp aceste valori sunt un mediu prin care FIINŢA divină pătrunde în lumea umană.
De îndată însă ce relaţia omului cu valorile lui a făcut din acestea o ordine stabilită, o structură de concepte care îi servesc, în mod naiv, drept sprijin şi justificare, atunci acest sistem de valori înveterat devine tocmai un obstacol în faţa VIEŢII. Omul „bun”, care a acţionat întotdeauna cât a putut de bine, se miră atunci de încercările pe care Dumnezeu i le trimite – pur şi simplu pentru că viaţa divină nu mai poate trece prin frumoasa faţadă şi prin zidul sistemelor şi virtuţilor lui. El însuşi a făcut din minunata ordine a Vieţii o forţă care îl distruge.
Maestrul din noi se trezeşte – aceasta înseamnă: omului îi devine clar ca lumina zilei că VIAŢA nu acceptă tot, absolut tot, ce face el decât dacă voinţa ei de a se manifesta îl autorizează. În caz contrar, ea protestează. Când omul i se conformează, îi percepe acordul, când se îndoieşte percepe un avertisment interior.
Prin natura sa, omul este făcut pentru dialog, să asculte şi să răspundă, să întrebe şi să obţină răspuns. A se simţi în continuă comunicare cu ceea ce vede şi aude, întâlneşte şi percepe, îi produce teamă şi caută, este un factor constitutiv al conştiinţei umane. Omul percepe totul printr-o trăire nemijlocită „fizionomic”, ca pe un lucru care îl „abordează”, care i se adresează şi într-un fel îl încurajează, care îl atrage sau îl respinge, care îi este favorabil sau îl agresează etc El personifică, nu poate face altfel, fiecare din forţele sau puterile pe care le întâlneşte. Toată realitatea lumii în care trăieşte, atât cea interioară cât şi exterioară, i se prezintă ca o realitate a unei fiinţe, prietenoasă sau duşmănoasă. De aceea el consideră, aşadar, în mod foarte natural, VIAŢA, care îmbrăţişează şi depăşeşte toate lucrurile, ca pe o fiinţă de neînţeles, un „Tu” misterios şi insondabil. Pe măsură ce conştiinţa obiectivă, care ucide trăirea, se erijează în absolut, creşte  şi pericolul ca insesizabilul Tu al experienţei sale, VIAŢA, al cărei „copil” el este şi cu care este într-o comunicare spontană, să ajungă o structură definibilă prin trăsături obiective, care, în mod necesar, pierde tot mai mult din realitatea originară a întâlnirii, fiind pusă la îndoială de raţiunea dominantă, şi în final dizolvată cu totul. Abia când omul, continuând să se maturizeze, depăşeşte din nou limitele conştiinţei obiective, care opreşte şi întemniţează experienţa lui directă, el redevine din nou receptiv la conţinutul realităţii numinoase şi la chemarea supranaturalului şi are astfel şansa de a întâlni din nou FIINŢA infinită şi insondabilă, conectată cu el încă de la originea lui, ca pe un Tu, de a-i primi binecuvântarea şi de a-i auzi instrucţiunile.
În ce măsură un om, ca fiinţă de conştiinţă devenită un eu, încă răspunde apartenenţei lui la FIINŢĂ, sau în ce măsură el s-a dezvoltat ca eu autonom pornind de la FIINŢĂ – se recunoaşte după modul în care este atins de numinos. Protejat de cochilia acestui eu care îl ţine prizonier, el este închis faţă de FIINŢĂ. Abia când o nouă conştiinţă lărgită îl va face să depăşească frontierele universului profan eu-lume, va putea el să întâlnească din nou VIAŢA şi atunci, în da-ul, sau în nu-ul, prin care îi răspunde VIEŢII, intervenţiilor ei, inspiraţiilor şi reproşurilor ei, el se va recunoaşte astfel pe „sine însuşi” ca propriul său maestru şi, în acelaşi timp, pe „sine însuşi” ca un veşnic elev. Abia când în Fiinţa lui esenţială va vedea VIAŢA va deveni el „autonom” în funcţia sa de servitor al acesteia şi va descoperi condiţia umană de domn al lumii, condiţie la care este destinat prin originea sa supra-temporală.
Traducere revizuită după originalul în germană, K.G. Durckheim - Der Ruf nach dem Meister.
Traducerea îmi aparţine, V.J.