miercuri, 25 aprilie 2018

Frantz Woerly - Spiritul ghid. Convorbiri cu Karlfried Dürckheim



Fiinţa umană face parte din două realităţi: Realitatea existenţială şi Realitatea esenţială, cea care dirijează fiinţa profundă şi care reprezintă divinul din om. Chiar şi oamenii care nu ştiu nimic despre aceasta sunt ei înşişi înrădăcinaţi într-o Realitate mai profundă. Este important să avem o bază unde suntem cu adevărat „în casa noastră”. Există în viaţă sau pe calea interioară momente periculoase, pline de durere sau de surpriză, bulversări, morţi, catastrofe sau momente de mare bucurie în care fiecare poate simţi pe neaşteptate o calitate diferită şi faptul că viaţa existenţială, adică existenţa noastră în timp şi spaţiu şi care îl preocupă pe eul omului, nu este totul.

Detalii carte pe AMAZON.fr aici:
De pe coperta a IV-a a cărţii:

Aceste convorbiri cu Maestrul Karlfried Graf Dürckheim vor face să fie descoperit şi, totodată,  mai bine cunoscut un ghid spiritual al timpului nostru, un maestru din Occident. Căci, hrănit fiind de filosofii şi practic orientale, autorul celebrei Hara, centrul vital al omului, a ştiut să creeze o cale de apropiere de trezire absolut originală, cartea de faţă fiind o dovadă în acest sens. Întrebările lui Frantz Woerly au, toate, legătură cu viaţa noastră modernă, ele ne privesc pe toţi. Şi răspunsurile lui K.G. Dürckheim aduc lumină şi conştientizare, ajutor şi energie pozitivă pentru a ne duce mai bine, de o manieră mai abundentă şi mai profundă, viaţa noastră cotidiană.
Cartea este, de fapt, în sine, un ghid.
Ea ne deschide căile unei cunoaşteri intime care deschide spre universal: ea declanşează o repunere în discuţie şi o acţiune esenţiale.
.Astăzi, în Occident, noi suntem la punctul acesta, şi mulţi oameni resimt aceasta în care ceva nou se apropie de noi. Ceea ce alcătuia viaţa tradiţională dispare încet-încet şi îşi pierde forţa. Este deci un moment în care fiecare este chemat să reflecteze asupra a ceea ce reprezintă viaţa pentru el însuşi.
Ce vă face să spuneţi aceasta ?
Tot sistemul economic este pe cale să se prăbuşească. Există o insecuritate care dirijează minţile. Avem şomaj cum nu am avut niciodată în Europa din 1929 încoace. Milioane de persoane fără serviciu şi fără însăşi speranţa de a găsi unul în anii următori! Nu este vorba numai de a câştiga bani. Îmi amintesc de mărturia cuiva: „Dacă îmi imaginez că la 35 de ani eu nu-mi voi mai găsi niciodată un serviciu în care să mă pot angaja: cu braţele mele, cu întreg corpul meu şi cu întreg intelectul meu, atunci aceasta este disperarea.” Astăzi, milioane de persoane trăiesc în această disperare pe planul existenţial. De aceea este tocmai momentul pentru om de a şti că el va fi în adevărata lui „casă”, nu în viaţa existenţială, ci că există în el o altă poartă pe care el va trebui să o deschidă.
Aceasta înseamnă deci că angoasa vieţii cotidiene retrimite la chestiuni care totuşi o depăşesc?
Bineînţeles. Tocmai angoasa, frica, pericolul, catastrofele, maladiile, moartea sunt cele care, în viaţa noastră existenţială, conţin şansa de a ne deschide unui alt plan din noi, o altă treaptă pe scara vieţii care, în momentul cel mai dur, îi dă un sens. De altfel, din ce în ce mai mulţi oameni se trezesc faţă de prezenţa unei Realităţi care, până în prezent, a fost respinsă ca fiind mistică şi, mai mult sau mai puţin, irealistă. Oamenii încep să descopere în ei înşişi posibilitatea de a ţese o legătură cu ceva mai profund.
Tocmai în acest context de criză noi avem sentimentul de a fi deposedaţi de noi înşine. Nu este acesta semnul că, în viaţă, fiinţa umană nu este pur şi simplu un obiect mişcat încolo şi încoace de circumstanţele, într-o zi fericite, a doua zi nefericite?
Noi suntem obiecte în măsura în care viaţa noastră nu este situată decât pe planul existenţial. Ceea ce omul trebuie să înveţe, este că el este altceva decât eul său existenţial, în timp şi în spaţiu, unde este vorba de a se menţine. Căci eul existenţial nu are decât o singură grijă: să poată să se menţină şi să aibă plăcere. Dar noi suntem înrădăcinaţi într-o Realitate mai profundă faţă de care spiritul poate să se deschidă.
Aceasta înseamnă a deveni „subiect”, în opoziţie cu „obiect”?
Cuvântul „subiect” este ambiguu. Se vorbeşte de exemplu despre lucruri care nu sunt reale spunând că ele nu sunt „decât subiective”. Păcat. În măsura în care omul este prizonier în plasa unei realităţi organizate raţional, el nu consideră ca real decât ceea ce poate fi cântărit, măsurat, făcut sau cunoscut. Mulţi oameni „au” o avere, „ştiu” multe lucruri, pot „face” multe lucruri, dar nu „sunt” nimic. Este diferenţa dintre cel care se consideră prin facultăţile sale, pentru că poate „face” ceva, şi cel care „este” ceva. acesta din urmă este nu numai în eul său existenţial, ci se află şi în contact cu o realitate mai profundă.
Dar interioritatea omului nu mai este astăzi solicitată. Dacă lucraţi la un calculator de dimineaţa până seara primul lucru pe care îl aveţi de făcut este de a vă separa de fiinţa voastră, cea care trăieşte sentimente, care iubeşte sau care urăşte, care resimte dificultăţi interioare. Trebuie să puneţi toate acestea deoparte. Totul este organizat raţional. Sufletul nu mai are loc. Organizarea vieţii îl elimină pe om ca fiinţă umană. El devine funcţionar într-un sistem unde fiecare loc trebuie să fie ocupat de o persoană pentru o muncă obiectiv prescrisă. El trebuie să se adapteze la acestea şi, în marea parte a timpului, să elimine persoana sa. Această eliminare a omului din sistem caracterizează viaţa modernă şi trezeşte în multe persoane o altă profunzime. Acestea îşi dau seama că, dincolo de orice viaţă organizată, există ceva mai important. Şi ele au nostalgia acestuia.
Nostalgia este expresia unei memorii transcendente graţie căreia omul îşi dă seama că în el există altceva, dar de care el este despărţit. Căutare acestui „Cu Totul Altul” îi face pe mulţi tineri să călătorească. Adolescenţa este plină de această nostalgie. O călătorie este întotdeauna un simbol al acestei căutări.
Cum se poate manifesta această nostalgie?
Tânărul resimte în el ceva care este fără răspuns, o dorinţă profundă. El nu ştie ce este aceasta şi începe să caute. Unii se mulţumesc cu cărţi. Alţii încearcă drogul. Alţii pleacă în India. Viaţa lor profundă nu se mulţumeşte cu viaţa organizată, cea a adulţilor. Ea găseşte ridicolă această viaţă în care totul este prevăzut, căci ea caută o realitate fără limite. Toate acestea fac parte din adolescenţă. (Dar nu putem descrie acest mister care este omul în profunzimea sa.)
Adolescenţa este vârsta primei iubiri, care nu este imediat sexuală. Tânărul scrie poeme, un jurnal. El găseşte că viaţa adulţilor este plicticoasă. Atunci adulţii îi spun: „Vei vedea şi tu într-o zi ce este realitatea.” În realitate, tânărul se află într-o Realitate mai profundă, pe care o va pierde de îndată ce va intra în organizarea societăţii. Aici există o contradicţie între serviciul în care omul „funcţionar” şi viaţa personală în care el poate fi înrădăcinat mai profund.
Dar astăzi noi suntem la graniţa unei noi epoci care nu va mai putea fi simplu definită de domnia maşinilor şi a organizaţiilor, căci o Realitate diferită începe să se ridice în sufletul oamenilor.
Care este această „altă realitate”?
Omul este aşadar o fiinţă care trăieşte între cei doi poli. De o parte, polul existenţial, în timp şi în spaţiu, unde el acţionează cu identitatea sa în cauzalitate. De altă parte, polul esenţial. Viaţa esenţială este o viaţă bazată pe experienţa unei Realităţi transcendente.
Realitatea transcendentă este Realitate universală a universului. Ea este aici, dar imaginile care ies din ea depind de fondul pe care această viaţă divină cade. De exemplu? Se poate spune că realitatea universală are un caracter trinitar. În creştinism este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. În India, aveţi Brahman, creator a toate, Vişnu, garantul formelor încarnate, şi Şiva distrugătorul care reia, reîncepe mereu. În budism aveţi Budha, Dharma, legea, şi Sangha, uniunea discipolilor.
Trebuie să părăsim totul pentru a ne orienta spre transcendenţă?
Trebuie să ne reamintim de vechea frază: „Mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.” Deci nu toţi sunt chemaţi. Există persoane care au ureche pentru apelul profunzimii. Mulţi au un rol util în societate, dar nu sunt înrădăcinaţi decât în viaţa existenţială. O persoană capabilă să-şi dea viaţa pentru prietenii săi nu duce lipsă de calităţi etice, dar poate că nu ştie nimic, şi nu va şti poate niciodată nimic, despre acest alt pol care este în ea, care se exprimă într-o viaţă, care altădată se numea religioasă, şi care este baza, nucleul fiecărei religii vii. Cu acest pol trebuie avut o legătură, care este bazată pe experienţe particulare. Dar nu fiecare este chemat dintr-odată.
Astăzi, în măsura în care omul este aproape strangulat de organizaţiile exterioare, această fiinţă profundă se trezeşte. Este pentru prima dată în istoria Occidentului când atâta lume ia în serios experienţele care în trecut erau numite experienţe mistice. Biserica, la fel ca şi ştiinţele, le defineau ca fiind sentimentale şi fără realitate. Dar acele experienţe de acum încep să-şi capete adevăratul lor loc în căutarea omului în el însuşi. Şi de când vorbiţi despre omul care are o anumită profunzime, luaţi în considerare omul interior, omul esenţial.
Frantz Woerly


Să luăm o persoană care locuieşte şi lucrează într-un mare oraş. Ea se află într-un context de concentrare umană în care totul merge foarte repede. Care poate fi pentru această persoană reflexul de sănătate? Şi dacă are o viaţă interioară, cum poate fi aceasta compatibilă cu o viaţă socială agitată? Trebuie părăsit totul?
Atingeţi aici un punct foarte dureros pentru societatea de astăzi. Totul se face alergând. Nimic nu se face într-un ritm anume. Nu există ritm astăzi, ci numai viteză. Condiţiile în care lucrează majoritatea oamenilor fac din ei marionete. Societatea devine o gigantică maşină care trage sforile. Toată ziua omul este împiedicat să se replieze în sine. El nu mai poate găsi în el comoara care este el în profunzimea sa şi care nu depinde de salariu, ci de timpul pe care îl are pentru sine.
Atunci, ce-i de făcut? Putem, înainte de toate, să fim conştienţi că această viaţă nu este umană. Majoritatea oamenilor nu mai sunt conştienţi de aceasta. ei au devenit marionete şi acceptă acest fapt. Dacă cineva îşi dă seama că trăieşte contra profunzimii sale este deja enorm. Atunci, el va găsi întotdeauna un moment pentru a avea, de exemplu, o conversaţie puţin profundă cu soţia sa, pentru a asculta un disc frumos. Dar mai ales nu îşi va umple weekend-ul cu alte lucrări. Astăzi, week-end-ul este din nou un mod de a evita liniştea. „Trebuie făcut ceva.” În franceză, există o frumoasă expresie pentru a spune a merge, este „se balader”, a se plimba. Week-end-ul trebuie să fie un mijloc de a-ţi trăi viaţa personală, fără ca ceva să vă urmărească: „Mai repede! Mai repede!” Aceasta ar putea fi o şansă pentru om de a se re-centra vizavi de sine însuşi, să oprească preţ de o clipă viaţa de-a lungul căreia el nu este decât marionetă. Omul este redus la starea de funcţionar în sensul în care completează un mic loc într-o mare maşină. Aceasta este distrugerea fiinţei umane. Noi am ajuns la un punct de dezumanizare care poartă în germen un mare dezastru (dezgheţ?) în societate.
În sondaje, oamenii sunt clasaţi în C.S.P. (categorii socio-profesionale) sau în procentaje, nu este aici un mod de a reduce umanul la un obiect şi de a identifica individul cu un C.S.P. sau cu un procentaj…?
Este unul din semnele pe care le găsim într-o civilizaţie în care cifrele contează, ceea ce putem măsura, ceea ce putem cântări. Este domnia cantităţii şi nu domnia calităţii. Domnia cantităţii este de altfel şi titlul unei cărţi de Rene Guenon.
Un fragment tradus din cartea L’ESPRIT GUIDE. Entretiens avec Karlfried Durckheim, de Frantz Woerly, Ed. Albin Michel, 1985
Traducerea îmi aparţine, V.J.