luni, 18 iulie 2011

Fidelitatea faţă de Fiinţă sau datoria socială? - Gândul zilei(15)

Niveluri de umanitate, niveluri de exerciţiu

Între ego-ism şi altru-ism, un om de bine nu are dificultate în a-şi alege comportamentul. Dar există o fidelitate faţă de Fiinţă pe lângă datoria socială. Şi aceasta pune cu adevărat probleme. Omul începe prin a-şi îndeplini datoria lui socială, pentru a nu cădea în egoism. Dar puţin câte puţin el îşi dă seama că ceva în fondul lui nu merge, atunci el se intoxică şi intoxică viaţa întregului său anturaj, a familiei sale. Să luăm, de exemplu, cazul unei fete care rămâne acasă ca să-şi îngrijească mama bolnavă, şi sfârşeşte prin a se înăcri. Ea îşi spune: „Ar fi egoist din partea mea să vreau să-mi trăiesc propria viaţă când biata mea mamă suferă.” În realitate, mama o devorează pe fiică, şi fiica este vinovată nu numai faţă de sine - neurmându-şi propria cale -, ci şi faţă de mama sa, culpabilizând-o. Şi fiica ajunge să se surprindă cu oroare că îşi doreşte moartea mamei. Aceasta nu este ceva criminal, ci natural. Într-un asemenea caz, de fiecare dată când o fiică are curajul să-i vorbească mamei ei, odată depăşită prima clipă de groază, mama ajunge să-i fie recunoscătoare pentru că îi ia povara culpabilităţii ei. Şi apoi o altă soluţie va fi întotdeauna găsită.


Astăzi apare o exigenţă nouă de atenţie la profunzimea noastră esenţială, la slujirea nu a eului sau a altuia, ci a acestei alte realităţi transcendente, supranaturale şi suprapersonale sub semnul adevărului. Este vorba de adevărul interior, al nostru.

Câte femei nu am auzit eu zicând:
- Ştiţi, soţul meu nu este bun pentru mine.
- Şi ce faceţi, atunci? întrebam eu.
- Mă supun din dragoste.
- Este foarte bine pentru soţul dvs, dar cât timp credeţi că puteţi continua aşa?
- Uneori chiar nu mai pot, atunci mă rog.
- Pentru ce vă rugaţi?
- Ca să am putere.
- Putere pentru ce? Pentru a continua să trăiţi în minciună?
Este mereu aceeaşi situaţie: nu avem curajul să înfruntăm adevărul şi să exprimăm la momentul venit dreptul nostru de a trăi pentru noi înşine, şi nu de a rămâne în minciună în numele unei etici bazate pe frică.

Noi toţi învăţăm la nivelul al doilea că armonia, absenţa de fricţiuni şi bunătatea pentru celălalt sunt esenţiale. Este necesar pe un anumit plan să înfrânăm ego-ul. Dar armonia erijată în principiu suprem poate fi o capcană a Celui Rău, care ne face să trăim în minciună sub pretextul de a-l menaja pe celălalt. Conflictele fac parte din viaţă. Feriţi-vă de armonie, feriţi-vă de menajamente, înfruntaţi adevărul exigenţei voastre interioare. Această exigenţă interioară corespunde nu numai individualităţii prin opoziţie cu ego-ul – prin aceea că fiecare are stilul lui, specificitatea lui proprie -, ci şi acelei profunzimi care se manifestă în individualitate şi se exprimă în acea calitate pe care o numim numinos, în care pe neaşteptate suntem atinşi de Cel cu Totul Altul.

K.G. Durckheim – LE DON DE LA GRACE, pag. 219, Ed. du ROCHER