Din seria Conferinţele de la Frankfurt (1967-1970)
Continuare de la Cele trei nevroze fundamentale ale omului, de aici: http://karlfriedgrafdurckheim.blogspot.com/2011/07/gandul-zilei16.html
Aici e nevoie să vorbesc din nou despre dezvoltarea omului, dezvoltare care îl antrenează dincolo de capacităţile de care are nevoie pentru a se confrunta cu viaţa şi care trebuie să se îndeplinească sub semnul căii iniţiatice: este vorba de a lua contact şi de a rămâne în acest contact cu o altă dimensiune care în Occident era reprezentată de religia creştină. Dar conţinutul acestei religii – conţinutul credinţei – slăbeşte tot mai mult sub asalturile intelectului. Credinţa care incarnează o încredere originară, acordată la modul absolut şi fără raţiune, a fonds perdus ca să spunem aşa, a fost în virtutea acestei dominaţii a intelectului tot mai argumentată, cerea dovezi, care în mod natural nu există în sensul intelectual al termenului.
Când i se vorbeşte copilului despre „Bunul Dumnezeu” – în care putem să ne încredem, a cărui voinţă reglează tot ce se întâmplă, şi mai ales împiedică răul -, el riscă să constate într-o bună zi că nu există nimic asemănător. Înţelegem ce impostură există în a vorbi despre Dumnezeu în termeni care sfârşesc în mod necesar prin a se dovedi a fi o înşelătorie. Căci „Dumnezeu nu este ceea ce se spune despre El, spune Meister Eckhart, ceea ce nu se spune despre Dumnezeu este mai esenţial decât ceea ce se spune despre el.”
Dacă eu întreb: „Care este poziţia dumneavoastră despre Dumnezeu?”, răspunsul este adesea o retorică pusă în încurcătură: „Ei bine, trebuie să existe un Creator, dar când mă gândesc la lagărele de concentrare, încep să mă îndoiesc de dreptatea şi de existenţa lui Dumnezeu”. Ar fi suficient să răspundă: „Privind la modul sincer lumea aşa cum este şi tot ceea ce se întâmplă, trebuie să concludem că lumea nu este opera lui Dumnezeu, ci a unui monstru.” Mulţi oameni ar descoperi atunci cum au putut ei să identifice cealaltă dimensiune cu un reflect al propriilor lor dorinţe şi a propriilor lor frici în faţa unei puteri supranaturale cu imaginea unui om bun şi puternic mai ales, şi pe care în mod foarte natural l-am putea înţelege. Trebuie să amintim totuşi că în viaţa cotidiană încrederea pe care o acordăm unui om nu se dezvăluie ca atare decât în clipa în care el cere de la voi ceva incomprehensibil. Înainte de acest moment nu este nici o nevoie de încredere. Încrederea nu intervine decât atunci când urmăm un om în timp ce nu-l mai cunoaştem, pur şi simplu pentru că este el. în acelaşi mod, realitatea religioasă cuprinde un factor care scapă comprehensiunii raţionale. Despre ce este vorba?
Nu despre o himeră, despre o iluzie, ci despre experienţe bine determinate care îl ridică pe om deasupra limitei înguste a intelectului. Această experienţă care îl ridică este în orient în centrul educaţiei. Plecând de la aceasta, omul este trăit, dacă pot spune aşa, pe un alt plan decât cel cu care este obişnuit.
Calea iniţiatică este calea care pleacă de la experienţa unei alte dimensiuni care se află la verticala dimensiunii noastre profane orizontale. Ea îi permite omului să trăiască şi să recunoască obstacolul care se interpune între el şi această dimensiune profundă din el. Şi îi arată cum să rupă acest obstacol. El învaţă să-l perceapă între el însuşi ca fiinţă profană şi el însuşi ca fiinţă supranaturală. În ce scop? Este din nou un punct esenţial: nu în scopul lui propriu, ci în slujba infinitului. Calea iniţiatică duce în ultimă analiză la o deşteptare, în care poarta fiinţei noastre este înfundată şi se deschide spre o altă realitate.
Meditaţia este o cale, o formă de exerciţiu, care trebuie să deschidă în noi poarta prin care Cel cu Totul Altul poate să pătrundă în această lume.
Aceasta este lucrarea noastră. Numai după ce am învăţat să percepem propriul nostru sine ca maniera în care în noi şi prin noi o Fiinţă superioară vine în lume suntem pe calea exerciţiului.
Sensul exerciţiului este ca noi să devenim transparenţi pentru transcendenţă....
...
K.G. Durckheim – conferinţa CALITATEA TRANSCENDENŢEI ÎN EXPERIENŢA TRĂITĂ, din volumul LE DON DE LA GRACE, pag. 198, Ed. du ROCHER
