joi, 20 septembrie 2012

Angoasa originară care însoţeşte viaţa umană


Angoasa originară care însoţeşte viaţa umană arată că, refugiat în habitatul conştiinţei lui, omul a uitat apartenenţa lui la o viaţă superioară. Dar cum el participă mereu la aceasta prin esenţă[1], fie că vrea fie că nu, el poate, acolo unde, ajuns la limitele puterii sale şi  renunţând la falsa lui pretenţie, să experimenteze din nou Marea Relaţie. Acolo unde omul consimte la tot ceea ce i se întâmplă, ca făcând parte din el şi fiindu-i lui destinat, el nu întârzie să simtă, prin renunţarea la eul suficient, forţa ordonatoare şi terapeutică a unei FIINŢE, alta, mai mare, în care se înrădăcinează şi se sprijină la modul indisolubil Fiinţa lui mai mică.

În angoasa originară a omului vibrează întotdeauna ceva din strâmtoarea resimţită de esenţa care nu ajunge să respire pe deplin în habitatul eului. În presiunea terifiantă a angoasei, la neîncetata rebeliune inconştientă a eului contra aneantizării care îl ameninţă, se adaugă nevoia de respiraţie a esenţei care aspiră să se elibereze din strâmtoarea în care a închis-o eul care caută securitate şi menţinere neschimbată.

K.G. Durckheim – Sous le signe de la Grande Expérience, Ed. Alphée,
pag. 151




[1] Prin  « esenţă » se va înţelege ceea ce în cărţile ulterioare scrise de K.G. Durckheim a fost tradus prin „fiinţa esenţială”, adică prezenţa în om a FIINŢEI (n.t.)