duminică, 20 august 2017

K.G. Dürckheim - Strigătul după maestru - fragment



Traducere din volumul K.G. Dürckheim - Der Ruf nach dem Meister
3. Cele trei nevoi fundamentale ale omului
Când spunem că omul este mereu în universul său, ca subiect personal, centrul în jurul căruia gravitează totul, nu am spus încă ce înseamnă aceasta, adică: un om, centru al propriului său univers, se situează în altă parte decât în propriul său centru. Pentru a putea răspunde la întrebarea: „Când este aşadar un om în centrul său?” trebuie mai întâi să discernem nevoile fundamentale a căror realizare este pivotul unei existenţe umane.
Oricare ar fi interesele, de ansamblu sau de detaliu, care condiţionează viaţa umană – existenţele sunt de o diversitate infinită – ele sunt întotdeauna axate în jurul a trei nevoi fundamentale. A lua cunoştinţă de aceasta face parte din începutul CĂII.
Prima nevoie a omului este aceea de a trăi, pur şi simplu, de a subzista zi de zi. De cum această dorinţă este pusă în discuţie, când un pericol de moarte, sau doar o limitare sau o insecuritate a vieţii apar în existenţa sa, întreg domeniul lui de semnificaţie este umbrit. Viaţa întreagă se află atunci sub semnul neliniştii, al temerii, al angoasei sau chiar al spaimei. Omul începe să tremure şi îşi pierde mai mult sau mai puţin aplombul. Când această primă nevoie fundamentală este îndeplinită, când viaţa şi supravieţuirea sunt asigurate - deci nu există nelinişte sub acest aspect – şi când este în afara pericolului, omul îşi regăseşte aplombul, se restabileşte şi îşi regăseşte centrul. Dar care este deci acest „centru”? Când nimic nu îl tulbură, el se simte bine în centrul său. Dar este el, oare, acolo unde se simte în centrul său, cu adevărat în centrul său?
A doua nevoie fundamentală a omului nu mai este aceea de a trăi sau a supravieţui pur şi simplu, ci mai trebuie şi ca viaţa să aibă un sens. Acesta pare să fie cazul atunci când ea răspunde în mod vizibil propriei sale legi şi permite organizarea unei vieţi valabile şi armonioase. Orice existenţă personală gravitează în jurul unei structuri care are o semnificaţie, în jurul ordinii, a dreptăţii şi a unei împliniri posibile. Ea este o căutare de echilibru şi de armonie, în odihnă ca şi în mişcare, în muncă şi în răgaz, în ceea ce priveşte propria persoană şi „forma” ei, cât şi poziţia şi rolul acesteia în lume. Când toate acestea par asigurate, omul îşi simte viaţa echilibrată. Dacă această situaţie îi este refuzată, viaţa îşi pierde sensul. Ea devine discordantă, goală, plictisitoare, exasperantă, absurdă şi duce în cele din urmă la disperare. De fiecare dată când ordinea este perturbată sau când intervine o îndoială asupra sensului vieţii, întreg edificiul de semnificaţii al acestei vieţi începe să se clatine. Lumea se fisurează, ameninţă să se prăbuşească. Viaţa pare atunci privată de centrul care menţine ansamblul construcţiei sale.
A treia nevoie fundamentală a omului îl îndreaptă spre o comunitate. El este făcut pentru dialog. El are nevoie de un „tu”. Nu poate trăi într-o solitudine totală. Şi chiar şi când a devenit adult, când maturitatea a făcut din el un individ separat de colectivitate şi de comunitatea originară, el caută totuşi să-şi refacă legăturile. El are nevoie de afecţiune, de protecţie, are nevoie să se simtă adăpostit în interiorul unui tot care îl include. Cât timp este privat de aceasta, el nu este pe deplin el însuşi. Conştient sau în secret, el se străduieşte spre împlinirea acestei nevoi fundamentale, în lipsa căreia viaţa sa nu are centru.
Ansamblul acestor trei nevoi fundamentale, care îl ţin pe om „cu sufletul la gură” de-a lungul vieţii, reprezintă aşadar centrul viu care îl mişcă. Ele sunt rădăcinile vii, forţele pulsionale şi, de asemenea, principiul regulator al acţiunilor şi al omisiunilor sale. În măsura în care aceste trei nevoi sunt îndeplinite, el se simte echilibrat, mai mult sau mai puţin el însuşi, adică în centrul său. Viaţa sa îi pare justă, normală. Orice pericol în ce priveşte satisfacerea uneia din aceste trei dorinţe îl înspăimântă şi îi ameninţă controlul. Totuşi, dacă aceste trei exigenţe fundamentale sunt centrale în sensul că, în mod conştient sau inconştient, existenţa umană este axată pe ele, chiar dacă ele sunt satisfăcute şi omul se simte eventual în centrul său, aceasta încă nu înseamnă că el este cu adevărat acolo.
4. Tripla unitate a FIINŢEI ca centru al omului
Cele trei nevoi fundamentale ale omului – a trăi, a trăi o viaţă cu sens, a trăi în sânul unei comunităţi – exprimă în limbajul existenţei umane tripla unitate a FIINŢEI supranaturale: FIINŢA ca plenitudine atotcuprinzătoare, ordine interioară şi unitate domnind asupra oricărui lucru. Când FIINŢA devine experienţă – în orele înstelate ale vieţii omeneşti sau progresiv pe calea interioară – ea se manifestă ca Marea Viaţă în mica viaţă, transcendenţă în imanent, realitate supranaturală în lume, Absolut în condiţionat, ca Fiinţa esenţială în Sine. Prin FIINŢĂ ESENŢIALĂ înţelegem modul în care FIINŢA divină este prezentă în om şi unde presează să se dezvăluie în limbajul propriei lui individualităţi.
Tripla unitate a FIINŢEI apare în tot ceea ce trăieşte – vegetal, animal sau om – în limbajul naturii sale profunde. Dar plenitudinea sa se manifestă întotdeauna prin forţa de a trăi, ordinea printr-o legeinterioară, unitatea prin Totalitatea ca principiu de viaţă care îmbrăţişează şi uneşte toate lucrurile. Când manifestarea FIINŢEI în existenţă este împiedicată, viul este – în locul forţei - slab, lipsit de putere. În locul unei structuri conforme FIINŢEI apar deviaţii şi deformări. În locul unităţii care adună toate elementele Totului, vin izolarea şi dezagregarea. Dar când FIINŢA poate să se exprime în om, el este plin debucuria de a trăi, de plăcerea de a acţiona şi de a participa la opere şi la valori pline de sens, de fericirea unităţii în iubire.
Acolo unde FIINŢA nu poate să se manifeste domnesc frica, descurajarea, tristeţea solitudinii. Astfel, vedem noi limpede că centrul, axa în jurul căreia gravitează fundamental orice viaţă umană se află în voinţa şi puterea de manifestare a FIINŢEI în existenţă. Omul nu este deci în adevăratul său centru decât atunci când FIINŢA divină, prezentă în Fiinţa sa esenţială, poate să apară în el şi prin el ca o forţă care îl poartă, o formă care îşi realizează sensul, o iubire creatoare şi eliberatoare.
Manifestarea  FIINŢEI în existenţa umană este impulsul care însufleţeşte orice viaţă şi realizarea lui dă vieţii continuitate, sens şi valoare. Nu este vorba aici numai de un elan vivifiant universal, ci şi de sarcina ei şi de aspiraţia ei, cele mai profunde. Toate religiile pământului venerează tripla unitate a FIINŢEI în atributele ei divine. În creştinism, revelaţia puterii, a înţelepciunii şi a bunătăţii lui Dumnezeu Tatăl. O găsim şi în cele trei tezaure ale budhismului: Buddha, Dharma(legea) şi Sangha(comunitatea de discipoli), în cele trei insigne din Shinto: sabia, oglinda şi şiragul de pietre preţioase etc.
Oricare ar fi pentru om ceea ce vede mai înalt, în imaginea lui Dumnezeu pe care o venerează, întotdeauna se  reflectă în ea această triplă unitate percepută, în momente de graţie, în cel mai adâncul din el, ca realitatea transcendentă. Este vorba întotdeauna de tripla unitate resimţită în interiorul său ca ceea ce există acolo mai profund. El o percepe în el în anumite momente de graţie ca adevărul transcendent, inconceptibila plenitudine a unei forţe, a unui sens şi a unei iubiri supranaturale, inerente Fiinţei sale esenţiale, adică modului individual în care FIINŢA este prezentă în el. Progresul devenirii sale personale se arată tocmai în schimbarea de plan şi de condiţii sub care omul ia cunoştinţă de semnele trinităţii FIINŢEI – forţă, sens şi siguranţă – în interioritatea propriului său centru şi pornind de aici le poate trăi în propria viaţă.
Când Viaţa îşi face intrarea în conştiinţa interioară, ea îi vorbeşte omului, prin unul sau altul din aspectele Trinităţii ei – salvator sau obligatoriu,  eliberator sau angajator, îl ridică sau în prăbuşeşte la pământ – dar întotdeauna ca maestru interior, ca şi Cale înnăscută adică. Progresul pe Cale depinde de o extindere a conştiinţei, graţie căreia FIINŢA pătrunde treptat ca experienţă a transcendenţei în conştiinţa interioară  şi îl poate transforma pe om de la temelie. Pragul decisiv - dincolo de care mai întâi adevăratul centru, FIINŢA însăşi, se poate naşte în om ca propriul său centru - este depăşirea acelei trepte de conştiinţă în care omul se află sub autoritatea eului său natural, al cărui domeniu este cunoaşterea obiectivă, stăpânirea tehnică, valorile şi sistemele de viaţă imobilizante. Viziunea lui statică se opune dinamismului FIINŢEI şi pentru că, în conştiinţa sa îngustă, acest eu face din viaţă şi din FIINŢA însăşi un obiect, omul îşi ratează Fiinţa sa esenţială.
K.G. Dürckheim - Der Ruf nach dem Meister, pp. 132-136
Literal s-ar traduce Strigătul după maestru.
Titlul în româneşte ar putea fi şi În căutarea maestrului sau Maestrul interior.
Traducerea în româneşte îmi aparţine, V.J.