marți, 12 decembrie 2017

Jacques Castermane - Adevărata natură a fiinţei umane?


Scrisoarea de informare nr. 134, decembrie 2017, a Centrului Durckheim din Franţa
Adevărata natură a fiinţei umane?
Dacă meditaţia atenţiei depline are un scop acesta este trezirea fiinţei umane la adevărata sa natură, fiinţa sa esenţială. Despre ce este vorba?
Omul îşi trăieşte viaţa sa pe două nivele de fiinţă. Nivelul de care este conştient este eul mundan. Este ego-ul care fără încetare este preocupat de el însuşi prin gândire. Ego-ul, indisociabil al mentalului, care mă conduce să cred: „Eu sunt ceea ce gândesc că sunt”! Identificarea cu ego-ul este cauza unei suferinţe care îi este proprie naturii umane. Este vorba de această stare de a fi îngrijorat, agitat, stresat, neliniştit şi chiar angoasat, care conduce astăzi la consumarea zilnică a douăsprezece milioane de unităţi anxiolitice. Vindecarea de această suferinţă necesită o luare la cunoştinţă inconturnabilă : ego-ul nu este adevăratul nostru punct de sprijin în existenţă.
Adevăratul nostru punct de sprijin este adevărata noastră natură esenţială. Şi ce este adevărata noastră matură? Această întrebare, foarte legitimă, îl confruntă pe omul occidental cu o serioasă problemă: ceea ce tradiţia orientală desemnează ca fiind adevărata natură a fiinţei umane este insesizabil prin gândire. Cu toate acestea, faptul că este insesizabilă prin gândire nu înseamnă că ea esteincognoscibilă. Şi calea de cunoaştere propusă de mai bine de douăzeci de secole în Orient şi în Extremul Orient este exerciţiul numit MEDITAŢIE. Este meditaţia ancestrală desemnată prin expresia: „Ânâ – apâna – sati”[1].
Ânâ – inspir în acest moment… nu eu fac aceasta!
Apâna – expir, în acest moment… nu eu fac aceasta!
Sati – atenţie… atenţie-atenţie…atenţie-atenţie-atenţie!

La ce cunoaştere poate să conducă practica regulată a meditaţiei atenţiei depline? Practicând eu însumi acest exerciţiu timp de cincizeci de ani, am descoperit şi descopăr că mentalul este domeniul agitaţiei şi că corpul viu (Leib) (corpul care respiră) este domeniul calmului interior.
Că mentalul este domeniul zgomotului şi că corpul viu (Leib) este domeniul liniştii interioare.
Că mentalul este domeniul împrăştierii în spaţiul gândit şi în timpul gândit şi că corpul viu(Leib) este domeniul momentului prezent.  
Că mentalul este domeniul ego-ului şi că corpul viu (Leib) este domeniul adevăratei noastre naturi.
Este posibilă o asemenea experienţă? Fiecăruia îi revine să verifice el însuşi. Cum? Practicând zilnic meditaţia atenţiei depline.

Jacques Castermane
Centre Dürckheim 26270 Mirmande (France)
Site centru :  
http://www.centre-durckheim.com/
Programul activităţilor centrului aici : http://www.centre-durckheim.com/v2/programme.html

[1] Răspuns dat de Budha (care nu era budist) atunci când era întrebat despre meditaţia pe care o practica pe calea eliberării de suferinţă.
Un occidental interesat de zazen profită de întâlnirea cu un maestru pentru a-i pune întrebarea: „Maestre, ce este Zenul?” Bătrânul scrie pe o tãblitã de ardezie: atenţie! „Da, dar mai exact?” Maestrul reia tãblita şi scrie: atenţie… atenţie!Vizibil decepţionat, interlocutorul lui insistă: „Nu aţi putea să-mi spuneţi ceva mai mult?” Luând din nou tãblita, Roshi scrie: atenţie… atenţie… atenţie!

luni, 6 noiembrie 2017

Pr. Francis Dekeyser - A fi Zen nu înseamnă a fi cool!

Scrisoare de informare nr. 146 (noiembrie 2017) a Centrului Bethanie, France
Această manieră „de a fi zen” îşi are totuşi rădăcinile în toate marile tradiţii ale umanităţii. A fi zen nu înseamnă a fi cool! Este vorba de a face faţă cu calm la ceea ce este! A face faţă  şi nu a fugi de real: dacă ne ţinem de o formulă clasică, practica zenului constă în „a rezolva marea problemă a vieţii şi a morţii”.

Jacques Castermane – Meditaţie şi viaţă interioară


Scrisoarea de informare a Centrului Dürckheim de la Mirmande, Franţa (noiembrie 2017)
Iată ce spune Graf Dürckheim despre sensul exerciţiilor pe care le-a practicat de-a lungul sejurului său în Japonia (1938-1947).
„Am practicat eu însumi timp de mai mulţi ani tirul cu arcul (Kyudo) şi meditaţia atenţiei depline numită zazen. Cred că am înţeles sensul acestui tip de exerciţii. Japonezii utilizează dobândirea unei stăpâniri tehnice exterioare ca mijloc de maturaţie a omului interior. Oricare ar fi arta practicată, la început se află întotdeauna învăţarea unei tehnici. Treptat, pe măsura antrenamentului vostru, maestrul de exerciţii vă invită să faceţi bine ceea ce aţi învăţat, să stăpâniţi ceea ce faceţi bine, pentru a stăpâni perfect apoi ceea ce stăpâniţi. Şi, când am plecat din Japonia, maestrul meu de tir cu arcul mi-a spus: acum vă rămâne să perfectaţi ceea ce stăpâniţi perfect!
Abia practicând cu perseverenţă acelaşi exerciţiu am înţeles sensul repetării neîncetate a aceluiaşi lucru. Cu cât tehnica este mai bine stăpânită, cu atât practicantul ajunge să „dea drumul” eului, să se desprindă de eul ambiţios, eul voluntarist, eul închis în dorinţa de a reuşi sau în teama de a eşua. Atunci va veni poate momentul în care tehnica purificată de reacţiile mentale şi afective, care dezvăluie prezenţa egoului, va face loc unei realităţi mai profunde - pe care maeştri zen o numesc adevărata natură a fiinţei umane - , pe care eu o numesc fiinţa noastră esenţială. Experienţă interioară, trăire interioară adesea bulversantă în sensul în care acţiunea voastră este realizată în libertatea fiinţei.
Moment în timpul căreia se trezeşte sau se deşteaptă (din somn) acea calitate de a fi care îi lipseşte teribil omului contemporan: calmul interior”.

Jacques Castermane
Centre Dürckheim 26270 Mirmande (France)
Site centru :  
http://www.centre-durckheim.com/
Programul activităţilor centrului aici : http://www.centre-durckheim.com/v2/programme.html

joi, 19 octombrie 2017

Daisetz Teitaro Suzuki - Est si Vest



Câteva pagini din Prelegeri despre budismul Zen de D.T. Suzuki 
din volumul Budismul Zen şi psihanaliza, Editura TREI, pot fi citite aici:


Detalii carte pe site-ul Editurii TREi aici:


marți, 26 septembrie 2017

VIAŢA ŞI OMUL - traducere revizuită - fragment din "Strigătul după maestru"



Relaţia dintre om şi Dumnezeu este înfăţişată, în general, astfel: omul recunoaşte în Dumnezeu pe cel atotputernic, cel căruia  el îi datorează supunere, cel pe care îl cheamă în dificultăţi şi cel prin care poate găsi, în ultimă instanţă, fericirea, securitatea şi pacea. Omul are nevoie de Dumnezeu. El are nevoie de el pentru a nu dispera, pentru a suporta cruzimea lumii şi pentru a surmonta, în final, angoasa în faţa morţii, cât şi angoasa în faţa vieţii.
Dumnezeu este puterea, independentă de om, care îl domină, îl gratifică sau îl nimiceşte. Putere care faţă de om când se manifestă, când se ascunde, care îi vorbeşte sau păstrează tăcerea. Omul este dependent de Dumnezeu. Totuşi, a vedea numai astfel relaţia dintre om şi Dumnezeu corespunde unui anumit stadiu de evoluţie umană. Este stadiul în care omul transferă tot ceea ce depăşeşte orizontul experienţei naturale şi înţelegerea eului profan în afară, într-o transcendenţă de dincolo, care are laturile ei de umbră şi de lumină dar care, în orice caz, dispune de puteri nemărginite în privinţa lui. Acest mod de a vedea se schimbă atunci când anumite experienţe îl fac să descopere că nu tot ceea ce este dincolo de orizontului lui obişnuit trebuie să fie neapărat „în afara lui”, ci că există o realitate care, într-adevăr transcende orizontul său natural, dar în acelaşi timp îi este imanentă omului şi constituie adevăratul său nucleu, Fiinţa sa esenţială. Cu această recunoaştere se deschide o nouă înţelegere a raportului dintre om şi FIINŢA divină.
Când omul vede, în transcendenţă, FIINŢA divină la lucru în Fiinţa sa esenţială, care caută să se manifeste în el şi prin el, atunci el trebuie să-şi modifice concepţia bazată pe dependenţa complet unilaterală a omului de Dumnezeu, căci atunci devine clar că nu numai omul este dependent de Dumnezeu, ci că şi acţiunea divină depinde de om, de disponibilitatea lui de a o primi, de a o lăsa să acţioneze în el. O turnantă se poate produce în momentul în care omul percepe şi recunoaşte în el însuşi rezistenţa faţă de ceea ce este el în Fiinţa sa esenţială şi care, prin această Fiinţă, ar vrea să devină. Această descoperire - atunci când nu este doar crezută, ci este simţită -  are ceva bulversant: faptul că, în pofida micimii sale, omul poate să împiedice Viaţa!

duminică, 10 septembrie 2017

Jaques Castermane - Sfârşitul zilei (scrisoarea de informare-sept. 2017)



Este o apelare la o operă a unui prieten, sculptorul belgian André Willequet[1].
Doi bătrâni, aşezaţi pe o bancă, par să aibă infinit de mult timp interior. Am putea spune că ei aşteaptă… fără a aştepta nimic. Această operă, comandă a unei comune din împrejurimile Bruxelles-ului, a luat loc într-o grădină în faţa unei case pentru persoane vârstnice. Abia apucasem să-i spun lui André Willequet cât de mult mă impresionează calmul pe care îl răspândeşte opera sa, că el mi-a spus: „Tocmai am aflat că persoanele care trăiesc în acea casă au făcut o petiţie pentru ca această sculptură să fie retrasă: îi deprimă, spun ei.

Bătrânii! Un cuvânt şocant căruia i se preferă eufemismul: „senior”!
În majoritatea internatelor pentru seniori sunt propuse activităţi de încurajare şi terapii de invitaţie care caută să convingă persoana vârstnică că încă îi este posibil să trăiască… ca şi înainte. Acest gen de sistem terapeutic îmi pare suspect. Cu atât mai mult cu cât centrul de interes al persoanei vârstnice nu ar trebui să se situeze în domenii în care în mod inevitabil ea va regresa, ci în acest domeniu în care, până la sfârşitul vieţii, va putea să crească: maturaţia interioară, împlinirea interioară. Sensul bătrâneţii nu mai este acela de a accede la performanţe exterioare, ci la maturitatea interioară.
De aceea, practica meditaţiei atenţiei depline atrage numeroase persoane care abordează vârsta a treia.
60… 70… 80… ani! Iată momentul de a ne trezi la acea stare de sănătate fundamentală, calmul interior, prea adesea neglijat în cursul vârstei adulte.
Pacea interioară face parte din virtualităţile pe care le trezeşte exerciţiul „non-acţiunii”, cel de „a nu face nimic”.
Sculptura lui André Willequet reprezintă două persoane în vârstă care par libere de acea stare de a fi tulburat, agitat, neliniştit, care conduce la consumarea supraabundentă de anxiolitice.
Nemişcate, cu mâinile încrucişate, ele rămân – aşezare în linişte – în acest domeniu prea adesea dispreţuit de omul adult – momentul prezent - .
Ce mister, ce miracol (exclama un bătrân călugăr zen după o jumătate de oră de exerciţiu de meditaţie), prin atenţia deplină la simplul „vine-şi-pleacă” al suflului… totul în mine se calmează!



[1] André Willequet, sculptor belgian (1921-1998)

Sursa:http://www.centre-durckheim.com/ 

sâmbătă, 9 septembrie 2017

Marile şanse ale omului... de a trece la alt nivel... cel destinat de fapt...


De trei feluri este suferinţa care îl poate pătrunde pe un om: angoasa în faţa aneantizării, disperarea în faţa absurdului, solitudinea în faţa izolării(pierderea asocierii, a comunităţii). Dar când, în faţa morţii care pare inevitabilă, îi este dat cuiva să facă ceea ce omul obişnuit nu poate să facă, adică să accepte inacceptabilul, o viaţă nouă poate să iasă brusc la lumină. Cel care poate, în mod liber, să se expună ineluctabilului, să se supună şi să-l suporte îi smulge morţii boldul ei. Pentru că este gata să-şi sacrifice vechiul eu, el îi deschide Fiinţei sale esenţiale uşa pentru a intra într-unul nou, adevăratul său Eu-Sine. Şi dintr-odată, din distrugere ţâşneşte indestructibilul; din întunericul disperării în faţa absurdului o lumină, care este dincolo de sens şi non sens. Şi, în locul părăsirii de lumea întreagă, dezolarea se schimbă în protecţia din sânul FIINŢEI supranaturale.
K.G. Dürckheim – Der Ruf nach dem Meister, pag. 173