sâmbătă, 10 septembrie 2016

Terapeutica pragmatică şi terapeutica iniţiatică


Sensul oricărei terapeutici este viaţa – viaţa omului, conservarea ei, restabilirea şi împlinirea ei deplină. Viaţa înseamnă două lucruri pentru om: viaţa fizică şi viaţa psihică, viaţa trăită în interior. Medicina modernă recunoaşte din ce în ce mai mult influenţa factorilor psihici asupra sănătăţii fizice. Orice terapeut – şi nu doar psihoterapeutul ci şi orice medic – trebuie să ia în considerare omul în totalitatea lui.
Totalitatea unei fiinţe umane este diferită de totalitatea unui lucru, a unui simplu corp care nu simte nimic. Omul este o fiinţă care are conştiinţă despre sine şi despre viaţa sa. Atunci când vorbim despre totalitatea lui, vrem să spunem că el poate fi un om complet întreg, că el se poate împlini în totalitate ca fiinţă dotată cu facultatea de a percepe.


Orice terapeutică are drept scop să vindece, altfel spus să-i permită omului să-şi recupereze totalitatea sau să dispună de ea pentru prima dat. Ea îşi propune de asemenea să-l elibereze pe om de suferinţă. În fapt există două feluri de suferinţă: aceea de a nu putea îndeplini cutare sau cutare funcţie din lume şi aceea de a nu putea găsi uniunea cu sine însuşi, adică de a nu putea fi pe deplin cel care este în realitate. în primul caz îi lipseşte ceva care i-ar permite să facă faţă exigenţelor lumii sau să răspundă corect incitaţiilor ei. Această lipsă reiese din ceea ce omul posedă, ştie sau poate să facă. În al doilea caz, dimpotrivă, această lipsă ţine de ceea ce omul este. Omul nu poate fi atunci cel care este realmente în profunzimea fiinţei lui esenţiale.
Or, după cum cel care suferă şi vrea să se vindece este un om care caută satisfacţia în lume sau cineva care ţinteşte realizarea fiinţei lui esenţiale, terapeutica are un alt scop şi metodele utilizate sunt diferite: celor două forme de suferinţă le răspund două forme de terapeutică. Există, pe de o parte, terapeutica pragmatică, care până în prezent a predominat fără a fi pusă în discuţie, şi, pe de altă parte, terapeutica iniţiatică care este în curs de dezvoltare. Adjectivul iniţiatic vine de la latinul initiare care vrea să spună: a deschide poarta care duce la ceea ce este secret. Ceea ce este secret este omul însuşi în esenţa sa, înfiinţa sa esenţială. Prin fiinţă esenţială înţelegem modul particular în care FIINŢA, componentă supranaturală a omului, este prezentă în fiecare individ şi ar vrea să se manifeste în lume în el şi prin el. A ajunge la manifestarea acestei prezenţe este dorinţa profundă, speranţa şi datoria fundamentală a omului. De îndeplinirea acestei datorii depinde în cele din urmă fericirea veritabilă şi vindecarea veritabilă.
Terapeutica pragmatică se preocupă în definitiv de „a şti să faci” – a şti să acţionezi, să te lupţi, să înţelegi, să dai formă, să lucrezi, să te adaptezi, să iubeşti etc. – pe scurt, de capacitate şi de eficacitate. Terapeutica iniţiatică se adresează omului considerat independent de capacităţile lui de randament şi de eficacitate în lume, omului dornic să realizeze împlinirea fiinţei lui; ea vizează transparenţa şi maturitatea.
Cele două forme de suferinţă corespund celor două datorii fundamentale ale omului. Una constă în a înfrunta lumea într-un mod care este just, a se adapta acolo şi a şti să se impună în ea, a o stăpâni şi a o modela ca pe un obiect şi ca pe o comunitate. Cealaltă datorie ne cere să urmăm calea interioară care duce la fiinţa noastră esenţială şi să ne maturizăm lăuntric înaintând pe calea iniţiatică a sufletului pentru a ne realiza adevăratul sine. Numai cu condiţia de a fi conştienţi de aceste două datorii cât şi de tot ceea ce presupun ele şi de a îndeplini exigenţele implicate de una sau de alta poate omul să fie un om întreg.
Totalitatea omului capabil să fie om cere integrarea celor doi poli constituiţi din aceste datorii care, la prima vedere, par contradictorii. Unul pare de fapt să-l excludă pe celălalt. Astfel, occidentalul a neglijat în mare măsură sufletul în beneficiul lumii şi orientalul a neglijat lumea în beneficiul sufletului. Însă descoperim, în final, că cele două datorii fac trimitere una la cealaltă. Nu există pe lume operă durabilă şi providenţială care să nu fi fost realizată de către un om pregătit şi purtat de o anumită maturitate. Şi, în final, numai cel care este capabil să-şi afle locul în lume este în măsură să se găsească pe sine.
Occidentul este astăzi pe cale să redescopere sufletul, nu ca pe un obiect de credinţă pioasă, ci ca pe o realitate de luat în serios, ca realitatea lui interioară. Rezultă din această redescoperire că eforturilor pentru ameliorarea eficacităţii în lume li se asociază un travaliu de cercetare şi de dezvoltare a omului interior. De aici vine şi apelul resimţit astăzi pentru meditaţie şi practici meditative.
Suferinţa datorată incapacităţii de a îndeplini funcţiile în lume atinge omul în fiinţa sa naturală, existenţială, în timp ce suferinţa de a nu putea găsi uniunea cu fiinţa sa profundă, altfel spus de a nu se putea găsi, îl atinge în fiinţa sa supranaturală. În primul caz, terapeutul este plasat în faţa unei probleme fizico-psihice care poate fi rezolvată cu ajutorul cunoştinţelor ştiinţifice şi a metodelor terapeutice tradiţionale. În al doilea caz, terapeutul se află în faţa unei probleme metafizice sau mai degrabă metapsihice.
Petru a-l face pe om apt să facă faţă exigenţelor lumii, el trebuie să fi învăţat în principal trei puncte: să ştie să se afirme în lumea care îl ameninţă, să fie capabil să trăiască în mijlocul ei o existenţă plină de sens şi în final să ştie să stabilească un contact cu ceilalţi, să trăiască în societate, să dea iubire şi să primească iubire.
Pentru a putea găsi uniunea cu el însuşi, omul trebuie, de asemenea, să lucreze asupra a trei puncte principale: să ia contact cu fiinţa sa esenţială, să se ancoreze în ea şi să înveţe să o adeverească (bezeugen)în lume. Când intră în contact cu fiinţa sa, două lucruri diferite se dezvoltă în el din străfundurile fiinţei sale: de o parte, o bază solidă, independentă de condiţiile existenţiale, o încredere absolută care dizolvă tensiunile care sunt generate de frică şi împiedică vindecarea şi, de altă parte, legată de această bază, o atitudine interioară, senină şi încrezătoare în viitor, care, prin forţa ei formatoare, ia locul unei lăsări-în-voia-soartei depresive. Dacă tot ceea ce constituie un obstacol în calea realizării Sinelui pe baza fiinţei esenţiale este, mai mult decât orice alt lucru, la originea tulburărilor psihice şi fizice, atunci capacitatea de a intra în contact cu fiinţa esenţială este un factor fundamental de vindecare şi de sănătate, atât fizică cât şi psihică.
A nu fi cel care eşti şi care ai vrea să fii este în fapt o problemă care se situează la două nivele diferite. Mai întâi, „cel care eşti” înseamnă: cel care eşti şi ai vrea să fii ca fiinţă naturală, normală, dar şi „cel care eşti şi ai vrea să fii din profunzimea fiinţei esenţiale, din nucleul tău metafizic”. Dacă este vorba doar de a-i permite omului să fie natural şi normal, atunci a-l vindeca înseamnă a ajunge la eliminarea mecanismelor nevrotice, la suprimarea inhibiţiilor, la dizolvarea tensiunilor şi a contracţiilor, la a face să dispară complexele, la a-l elibera de refulările care rezultă din schemele de educaţie la care a fost supus din copilăria cea mai timpurie, produse de barierele tradiţiei şi de obiceiurile impuse de societate. această vindecare vizează să-l facă în măsură să răspundă celor trei exigenţe fundamentale ale lumii. Vindecarea astfel înţeleasă este prima preocupare a terapeuticii tradiţionale, şi chiar a Gestalt-terapiei actuale practicate pe urma lui Fritz Perls. Această eliberare nu înseamnă totuşi că omul a ajuns la realizarea adevăratului Sine. Este indispensabil pentru aceasta să existe o străpungere a fiinţei.
Sarcina despre care este vorba aici este dificilă pentru medicul marcat de o formare care, excluzând omul, nu se interesează decât de „cadavru”, de corpul viu. Lui i s-au predat  numai principii diagnostice şi terapeutice conforme cu spiritul ştiinţelor naturale. Dar medicul care este sau ar vrea să fie un om întreg şi doreşte, prin urmare, să-l trateze pe pacient ca întreg, în totalitate, trebuie să înveţe să creeze la acesta şi condiţiile care îi permit omului să se vindece plecând de la fiinţa sa esenţială şi să exprime aceasta în lume.
Desigur, această sarcină solicită în terapeut nu medicul, ci maestrul, guru-ul. Acest fapt nu trebuie să-i sperie pe terapeuţii de astăzi. Terapeutica iniţiatică presupune a-l ghida pe om pe calea sa interioară, în sensul în care Maeştrii vieţii veritabile au făcut-o de-a lungul mileniilor. Şi, în epoca noastră, terapeutul care vrea să fie în măsură să răspundă suferinţelor celor mai fundamentale nu are altă alegere decât să se pregătească pentru această sarcină.
Maeştrii din Orient, ca şi cei din Occident, au căutat întotdeauna altceva decât simpla eliberare care face din om o fiinţă naturală sau normală, care poate să trăiască fără inhibiţii, urmându-şi impulsurile naturale. Ei au căutat întotdeauna eliberarea sufletului, adică conştientizarea interioară a esenţei divine sau străpungerea, breşa fiinţei esenţiale, breşă conformă cu destinaţia sa de fiinţă umană. Ei au ştiut dintotdeauna de asemenea că toate suferinţele condiţionate de lume dispar atunci când se naşte interioritatea necondiţionată. Posibilităţile creatoare ale omului sunt atunci şi ele eliberate. Suferinţa devine un mijloc de a ajunge la maturitate şi moartea pragul unei noi vieţi. Fructul maturităţii este omul devenit transparent esenţei divine inerente fiinţei sale, omul devenit o persoană în sensul deplin al termenului. De fapt, cuvântul „persoană” provine din personare, care vrea s spună „a răsuna prin”. Unul din mijloacele de a ajunge la acest grad de maturitate a fost dintotdeauna meditaţia.
Trăim astăzi într-o epocă în care ceea ce este asociat cu conceptele de religie şi de sentimente religioase nu mai este o simplă chestiune de credinţă. Transcendenţa, despre care este vorba tocmai de a lua cunoştinţă, a intrat în domeniul experienţei. A descoperi prezenţa ei în noi a devenit o datorie pe care milenii de experienţe şi de practici meditative ne pot ajuta să o îndeplinim. Obiectul acestei datorii a fost întotdeauna transparenţa pentru transcendenţa inerentă fiinţei noastre, dobândirea unei stări a fiinţei în totalitate în care omul este deschis fiinţei sale esenţiale – deschis, adică capabil să o simtă şi să o lase să se manifeste în el şi în lume, în modul său de a percepe, de a înţelege şi de a modela viaţa.
Exerciţiile care conduc la această stare interioară trebuie să stea pe baze ştiinţifice şi să fie concepute după o sistematică. De aceea ele pun în operă mijloace raţionale, chiar dacă ele se referă la fondul iraţional al omului. Tocmai aici apare veritabilul sens al oricărei acţiuni raţionale. Ea nu este legitimă decât în măsura în care nu împiedică contactul cu fiinţa esenţială. Ea nu se justifică în final decât dacă ea creează condiţiile definite care permit infinitului, incondiţionatului, prezente în viaţa omului să devină elementul determinant. Orice ratio nu are în fond sens decât dacă dă non-raţionalului posibilitatea de a se exprima. Este necesar să se indice în ce spirit trebuie să fie concepute exerciţiile meditative elaborate, şi ele, cu metodă şi cu sistematică, deci în mod raţional. Omul trebuie condus să se apropie sistematic de sursa de viaţă care este fiinţa sa esenţială, pe baza căreia chiar şi Eul său existenţial şi conştiinţa sa obiectivantă pot juca un rol salvator, favorabil vindecării. Când este în contact cu această sursă, el încetează să fie sclavul Eului său existenţial şi a grijilor care îl preocupă pe acesta, în special frica de moarte şi de judecata altuia. El devine atunci servitorul şi martorul Marii Vieţi şi, drept urmare, stăpânul micii sale vieţi.
Şi pacientul şi terapeutul trebuie amândoi să cunoască diferenţa dintre, de o parte, eliberarea omului pentru a face din el o fiinţă naturală, normală – adică a-l pune în măsură să răspundă exigenţelor lumii – şi, de altă parte, a-l elibera pentru a-i permite să găsească unitatea cu fiinţa sa esenţială, să devină el însuşi şi, prin aceasta, o veritabilă persoană. Practicile meditative au drept scop să consolideze contactul cu fiinţa esenţială. Dar succesul lor depinde în mare parte de travaliul de clarificare psihologică a inconştientului. Şi invers, această clarificare este adesea facilitată dacă cel care se exersează a intrat deja în contact cu fiinţa sa esenţială. Fără un travaliu de psihologie a profunzimilor, meditaţia poate, tocmai pentru că pare să dea roade întrucât aduce pacea interioară, să împiedice conştientizarea inconştientului refulat. Atunci, într-o bună zi, tot ceea ce a fost refulat explodează, antrenând cu sine prăbuşirea frumosului edificiu.

Trecerea de la terapeutica pragmatică la terapeutica iniţiatică nu se poate face decât dacă terapeutul şi pacientul – sau cel care se exersează – înţeleg această diferenţă. Un exemplu simplu permite să înţelegem şi mai bine ceea ce vreau să spun prin aceasta.
Atunci când sunt întrebat care este problema mea principală, eu obişnuiesc să răspund: „Cum reuşeşte Karlfried să se exprime prin Dürckheim.” Dürckheim este numele meu de familie, Karlfried prenumele meu. Se poate spune că numele de familie desemnează omul condiţionat de lume, cel care s-a născut într-un loc anume, într-o casă dată, care a avut un fel sau altul de copilărie şi a îndurat o suferinţă sau alta, a primit o anumită educaţie, a cunoscut cutare sau cutare succes sau cutare sau cutare decepţie, pe scurt cel care a parcurs un drum foarte precis în lume pentru a ajunge la poziţia pe care o ocupă în prezent şi datorită căreia este cunoscut ca Profesorul Cutare sau Doamna Cutare, mamă a atâtor copii şi practicând, de exemplu, profesia de bibliotecară.
Este vorba aici de omul pe care îl văd ceilalţi. El este condiţionat de lume şi mereu gata să se lupte pentru a-şi stabili poziţia, a o consolida şi a o păstra.
În ce priveşte prenumele, el corespunde unei cu totul altei persoane care este incondiţionată. Fiinţa sa esenţială îi este dată la naştere. Îi putem aplica versetul din Biblie: „Te chem pe nume: eşti al meu!” – şi nu al lumii. Este persoana care suntem şi am vrea să fim în adâncul nostru, adică în fiinţa noastră esenţială, cea pe care am vrea să o manifestăm în lume oricare ar fi situaţia în care ne găsim. Astfel se explică tensiunea fundamentală care este în noi, tensiunea dintre cel care este condiţionat de lume şi caută să stăpânească condiţiile spaţio-temporale şi cel care nu se preocupă de poziţia dobândită şi a cărui principală preocupare nu este aceea de a-şi îndeplini datoria în lume, ci de a răspunde dorinţei imperioase care îi este inerentă şi de a îndeplini datoria pe care această dorinţă o implică, adică datoria de a-şi realiza fiinţa esenţială sub forma adevăratului Sine.

Traducere din cartea
K.G. Dürckheim – Ubung des Leibes auf dem inneren Weg, Verlag Martin Lurz GmbH, pp. 40-52 . M-am folosit de traducerea în franceză a cărţii.
 
O cărticică de vreo 80 de pagini cu nişte poze relevante, foarte utilă. 
În căutare de editură dornică să publice traducerea în româneşte...