luni, 24 iulie 2017

Jacques Castermane: Scrisoarea Centrului Dürckheim, Mirmande, Franţa - iulie 2017



Jacques Castermane 
„Care este diferenţa între maestru şi discipol?”
Când i-am pus această întrebare,Graf Dürckheim a zâmbit. Vreme cât să-mi dau seama că întrebarea mea îşi avea rădăcina într-o temere. Frică de supunere, de paternalism, de autoritarism. După un moment de linişte mi-a spus: „Diferenţa între cel pe care îl numim maestru şi cel pe care îl numim discipol? Nu este niciuna; amândoi sunt pe acelaşi drum”. Iată-mă liniştit, dar el adăugă: „Da, amândoi sunt pe acelaşi drum: dar la cel pe care îl numim maestru aceasta se vede deja un pic mai mult…”.
Calea este tehnica; tehnica este calea
Pentru cine practică meditaţia, nu există maestru decât prin raport cu cel, cea, care se angajează într-o căutare necondiţionată: trezirea adevăratei sale naturi.
Ce este natura noastră esenţială? Este o imaginaţie pioasă? Este conţinutul unei credinţe? Este o speculaţie metafizică?
Maestru nu propune o învăţătură care utilizează mijloacele gândirii analitice. Învăţătura se sprijină pe faptul că: „Calea este tehnica”. Maestrul nu transmite teorii, ci arată din propriile sale experienţe; fără încetare, el îl încurajează  pe discipol să se exerseze.
În ce priveşte tehnica, aceasta nu este un lucru pe care îl facem (de exemplu, tragem o săgeată). Tehnica este maniera de a fi a persoanei atunci când face acest lucru. De unde această observaţie care are de a face cu ceea numim măiestria: „Un maestru are întotdeauna la nesfârşit timp interior!
Maestre, am o problemă!
Convins că ceea ce numim respiraţie este un fenomen important în practica meditaţiei, profit de o discuţie cu Graf Dürckheim pentru a-i spune că în timpul meditaţiei „Am serioase probleme cu respiraţia”. Râzând, el îmi răspunde „Nu sunt sigur că aveţi probleme cu respiraţia; dar un lucru este sigur, respiraţia are serioase probleme cu dumneavoastră!
Ocazie de a-mi aminti că actul de a respira este o intenţie a fiinţei; o acţiune înnăscută, provenită din adevărata noastră natură şi care nu ţine de resortul eului.
Patruzeci şi cinci de ani mai târziu, în fiecare zi, încă îmi rectific maniera de a practica meditaţia pentru ca respiraţia naturală să se poată realiza. Contemplând simplul vine şi pleacă al suflului, devin eu însumi pe deplin calm.
Jacques Castermane 

Dominique Durand

Nu vă prefaceţi
Cu o cât de puţină luciditate, trebuie să recunoaştem că suntem adesea pe cale să medităm, fără să fim prezenţi acolo. Ne prefacem. Nimeni nu este martor la aceasta, totuşi noi ştim că nu suntem prezenţi, ne trădăm pe noi înşine, sau, mai exact, trădăm ceva care pare mai important decât orice, lăsăm să ne scape „evenimentul prin excelenţă, viaţa…” (Dogen)
În aceste circumstanţe, a ne restabili nu semnifică numai a reveni la momentul prezent, aici şi acum, ci înseamnă a răspunde din toată sinea noastră la acest „impuls de viaţă care pune stăpânire pe noi” (K.G. Dürckheim).
În activitatea meditativă, întoarcerea (demi-tour) operată cu faţa la perete şi ţinuta actualizează o decizie de schimbare de atitudine şi atestă capacitatea noastră de a sesiza sau a ne lăsa sesizaţi de acest impuls despre care vorbeşte Dürckheim.
A asuma pe deplin întoarcerea este o acţiune care angajează responsabilitatea noastră: aceea de a întoarce spatele eficacităţii şi producerii de imagini; nu mai căutăm să ştim pentru ce suntem aşezaţi, nici la ce serveşte aceasta. Ci luăm decizia de a lăsa acţiunea în curs să ne iniţieze, să ne introducă într-un alt tip de activitate. Realizăm astfel că întoarcerea subliniază această trecere de la o funcţionare egocentrică la cea de abandonare activă. De fiecare dată când operăm această întoarcere, putem relua această decizie evitând o ritualizare golită de sens.
La fel de preţioasă este şi ţinuta. A ne restabili în ţinută nu înseamnă a face act de o mai bună poziţie fizică, ci a atesta pe moment că această ţinută ia act de faptul pur şi simplu de a trăi. Este o sesizare imediată a imanenţei faptului de a  trăi. Viaţa ni se întâmplă acolo, degajată de sensul ei moral şi intelectual, ea ţâşneşte uşurată de greutatea lui „la ce bun?”, ţinuta consimte şi încuviinţează.
Când ne străduim să nu ne prefacem, începem să înţelegem şi să gustăm viul care se realizează acolo, în imediat, în instantaneitate. Apoi putem din ce în ce mai puţin să ne îndepărtăm de această realitate. ne obişnuim cu faptul de a deveni discipoli. Discipoli ai cui, a ce? Desigur, ai unui maestru, ai unei învăţături, dar foarte repede, sau poate mai puţin repede, realizăm că avem să ne punem în slujba a ceea ce ne apare ca fiind sursa a ceea ce ne este dat: viaţa.
Într-un eseu recent apărut, Francois Jullien are cutezanţa de „a se întreba dacă în viaţă
nu poate să aibă loc un nou început, fără a recurge la altundeva sau la speranţă” şi dacă este posibil „nu să ne repetăm viaţa, ci să o reluăm şi să începem să existăm cu adevărat”. Nu putem fi decât tulburaţi de această întrebare, care, într-o zi sau alta ne-a incitat să vrem să ne schimbăm viaţa: să ne reconvertim profesional, să căutăm o reînnoire de vitalitate printr-o nouă relaţie de iubire, să navigăm spre noi orizonturi.
Să purtăm atunci această cutezanţă, nu în dezvoltarea filosofică, ci în instantaneitatea atitudinii meditative: să operăm această întoarcere şi să ne aşezăm cu spatele drept.
Dominique Durand

marți, 18 iulie 2017

Intervenţia Adversarului – un exemplu general: drogul


Din seria Criteriile unei autentice experienţe a fiinţei din volumul Dubla origine a omului.
În mod curios, experienţa FIINŢEI nu este niciodată lipsită de apariţia adversarului ei. Peste tot unde se manifestă Fiinţa esenţială, îşi face apariţia şi lumea antagonistă. Adversarul este o putere care contracarează sau distruge viaţa voită de Dumnezeu. Cu cât este mai netă orientarea spre supranatural, cu cât este mai determinat angajamentul omului în slujba acestuia, cu atât mai sigur va găsi el în faţa sa pe adversarul înverşunat să-l îndepărteze de la drumul just. Nu este o legendă pioasă, ci o constatare a experienţei care nu se poate explica logic. De îndată ce un om a primit graţia unei experienţe a FIINŢEI, ceva vine să tulbure, în orele care urmează, starea de beatitudine în care l-a transportat experienţa care îl eliberează şi îl angajează. Nu este vorba de o compensaţie psihologică care face, prin legea echilibrului, ca bucuriei debordante să-i urmeze o depresie sau stării de tristeţe să-i urmeze o exuberanţă pe care circumstanţele nu o justifică. Opoziţia vine din afară. Lovitura îi este dată din exterior: agresiune, veste tristă, ofensă, accident. La aceasta se adaugă redutabila tentaţie de a povesti: „Din preaplinul inimii vorbeşte gura.” Din păcate şi secretul fericit trăieşte din păstrarea lui. Dacă, rupând tăcerea, îl lăsăm în afară, acolo va merge şi binecuvântarea lui.
Un exemplu universal al jocului adversarului este drogul. Nu este o întâmplare faptul că, tocmai la momentul  - şi nu înainte – în care Occidentul, şi mai ales tineretul lui, se deschide pentru prima dată pe scară largă experienţei Fiinţei, adversarul apare brusc şi îi propune drogul. „Iată, poţi să-ţi procuri mult mai uşor impresii minunate. Puţin din acest drog şi le vei obţine fără să-ţi dai nicio osteneală.” Şi tineretul se lasă cuprins de tentaţia de a ajunge fără dificultate la experienţe agreabile în loc să recurgă la munca interioară, adică la efort. Or, tocmai prin efort interior se poate atinge legitim, printr-un proces de transformare, ceea ce drogul promite să ofere cu uşurinţă prin mijloace ilegitime: o lărgire a conştiinţei ordinare care ne face capabili să trăim supranaturalul în plenitudinea  sa eliberatoare şi creatoare.
K.G. Dürckheim – Vom doppelten Ursprung des Menschen, (Despre dubla origine a omului), Herder, pag. 111-112

joi, 13 iulie 2017

Cărţi scrise de K.G. Durckheim


Cărţi scrise de K.G. Durckheim - inclusiv cuprinsul
preluate dintr-o anexă a cărţii Vom doppelten Ursprung des Menschen
(Despre dubla origine a omului)

I.          Japan und die Kultur der Stille (O. W. Barth-Verlag, Weilheim, 5. Aufl. 1971)
1. Die Stille in Ost und West
Vom Wesen japanischer Übung
3. Die Grundübungen der Stille
4. Bewährung der Stille im Leben
5. Gegenständliche Stille
6. Stille der Verschmelzung
7. Die Prüfung der Stille
8. Ausklang

II.        Im Zeichen der Großen Erfahrung (Scherz-Verlag, 3. Aufl. 1974)
1. Die Haltung zum Leben
Der Ruf aus dem Sein
3. Der Weg in die Reife

marți, 4 iulie 2017

Francis Dekeyser - Scrisoarea nr. 144 de la Bethanie, France




Picioarele bine aşezate pe sol, aşezaţi în bazinul nostru, orientaţi spre cer. 
Această atitudine este liturgică; noi suntem „celebranţi” ai vieţii.



Francis Dekeyser este preot ortodox, instructor de arte martiale
si preşedinte al centrului spiritual Bethanie, France,
centru fondat de părintele Alphonse şi Rachel Goettmann
http://www.centrebethanie.org/


Gorze, iulie 2017

Dragi Prieteni,
Şi dacă ar fi suficient să ascultăm…
Este totuşi prima poruncă: „Shema, Israel!” Dar a asculta pe cine? A asculta ce? Aş îndrăzni să spun inaudibilul! Sunetul, zvonul, este domeniul manifestării. Dar în spatele sunetului, în spatele zvonului, sau înaintea sunetului, înaintea zvonului!
A auzi inaudibilul înseamnă a ne conecta la ceea ce nu se manifestă, dar care susţine tot ceea ce se manifestă. Înseamnă a reveni la rădăcina increată a oricărui lucru, şi mai întâi a noastră înşine. Această rădăcină nu este nimic, dar nu este nici „ceva”… Este o calitate, o prezenţă a cărei experienţă o avem toţi. Suntem invitaţi să ne plonjăm acolo: „să ne amintim” de acea sesizare pe care Graf Dürckheim o numeşte experienţa „numinosului”…
„Să ne acordăm timp pentru a ne aminti”…
Aceasta se numeşte „mobilizare de conştiinţă”: este nervul războiului! Toate practicile noastre ar putea fi suprimate, nimeni şi nimic nu ne-ar putea împiedica să punem acest exerciţiu în mijlocul cotidianului nostru. „Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor” înseamnă a ne plonja regulat în noi. „Împărăţia cerurilor este în interiorul vostru”, spune Isus.
„În noi”, dar unde anume?
Tocmai acolo unde suntem aici şi acum pe cale de a ne naşte la noi înşine, înrădăcinaţi în pământ şi cer în conştiinţa acestui domeniu de energie pe care îl numim corp. În afara acestei conştiinţe suntem în inconştienţă… Suntem pe cale să murim faţă de noi înşine, imersaţi în mentalul care ne separă de viaţă.
Toate acestea cer să fie practicate!
O uncie de practică valorează cât tone întregi de teorie. „Să ne ridicăm în picioare! Să fim atenţi! În linişte!” rosteşte diaconul la începutul liturghiei. Dar liturghia este o celebrare a vieţii, o manieră de a aduce mulţumire, şi noi suntem invitaţi să o facem „în tot timpul şi în tot locul”. Să lăsăm aceste „să ne ridicăm în picioare, să fim atenţi, în linişte” să răsune în fiecare clipă în cotidianul nostru.
În artele marţiale, este un apel constant de-a lungul antrenamentului. Ni se cere să fim „în gardă” de fiecare dată când „coborâm garda”… Picioarele bine aşezate pe sol, aşezaţi în bazinul nostru, orientaţi spre cer. Această atitudine este liturgică; noi suntem „celebranţi” ai vieţii. Este sarcina noastră: să fim pe fază, să fim acolo! În mod intens acolo! Şi poate că într-o bunã zi vom fi sesizaţi  de liniştea pură a Fiinţei.
Tocmai în această Linişte se dezvăluie identitatea noastră cea mai profundă şi începe cu adevărat a doua noastră naştere.
Cu toată prietenia mea în Christos,
Pe curând,
Părintele Francis

Originalul în franceză aici: http://www.centre-bethanie.org/compression/lettre_bethanie_144.pdf

duminică, 2 iulie 2017

Experienta Fiinţei - câteva exemple



1. O experienţă a unui om din zilele noastre: 
Vã invit sã cititi un articol din Formula AS nr. 1270 din iunie 2017
Minunea de la miezul noptii
http://www.formula-as.ro/2017/1270/asul-de-inima-45/minunea-de-la-miezul-noptii-22412
Este o relatare a unei experiente trăite de un om din zilele noastre,
experientã despre care vorbeste în primul rând K.G. Durckheim ca fiind o Experientã a Fiintei, cea care marcheazã, dacã este luatã în serios, un punct de cotiturã în viata respectivului,
si care înseamnã un nou început... al unei vieti cu SENS,
al unei vieti ancorate Altundeva, într-o Realitate mai mare cu care suntem uniţi în profunzimea noastră.
Iatã de ce scriam eu aici despre "realitatea acestei Realitãti mai mari",
care "ne face semne", în unele situatii la limitã uneori, dar nu numai atunci.
2. Experienţa convertirii Mitropolitului Antonie de Suroj aici: http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Acest_om_sfant_Mitropolitul_Antonie.htm
Pentru mine Dumnezeu este o realitate, spunea mereu "Acest om sfânt".
3. Experienţa trăită de Alfred Tennyson, de altă natură, menţionată în cartea lui Rudolf Otto, Despre sacru aici:
http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Alfred_Tennyson.htm

4. Experienţa trăită de André Frossard relatată în cartea Dumnezeu există, eu l-am întâlnit.
Fragmentul respectiv poate fi citit aici:
http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Andre%20Frossard%20-%20Dumnezeu%20exista.htm 
5. Rudolf Otto despre numinos aici:
http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Rudolf_Otto_SACRUL.htm
Iatã de ce spun eu cã este actual K.G. Durckheim...

Si cã pentru noi, cei de acum si de aici, sunt cãrtile lui...
Pentru a recunoaste aceste experiente pretioase în prezent sau în trecutul nostru
si a le aprecia drept ceea ce sunt: o invitatie la maturitate, deci un început de drum.
Petru a nu pierde aceste ore astrale ale vietii.
Si mai ales pentru a nu pune VINUL CEL NOU în BURDUFURI VECHI si a risipi astfel minunea trãitã.